M-am adunat mai greu să scriu raportul de lectură pe luna august pentru că în ultima săptămână m-am ocupat de traducerea unei cărți și am petrecut mult prea mult timp în fața calculatorului.
Am zis însă că trebuie să mă mobilizez să scriu, până nu trece și prima săptămână din luna septembrie, nu de alta, dar chiar am apucat să citesc în luna august 10 cărți! Exact așa cum îmi propusesem: cărți ușurele, de vacanță, unele pentru copii, unele nu, niște Sophie Kinsella ȘI niște Cecelia Ahern, un mix divers și foarte plăcut.
Am început vacanța cu un volum de eseuri destul de amuzante, On the Bright Side – Stories About Friendship, Love and Being True to Yourself de Melanie Shankle, găsit la Antic Exlibris.
Citisem anul trecut, tot în vacanță, o altă carte de-a ei, așa că știam la ce să mă aștept. Nu zice nimic revoluționar, dar este amuzantă și îți reamintește să vezi partea bună a lucrurilor. M-au amuzat foarte tare capitolele despre produsele de înfrumusețare, creșterea copiilor, modă și tehnologie și, poate mai mult decât anul trecut, a fost exact ce aveam nevoie la începutul acestei vacanțe.
Apoi am citit Belle de Mamoru Hosoda, romanul după filmul omonim, care a rulat și la noi în cinema (și pe care l-am văzut de două ori în cinema și l-aș mai revedea!).
Filmul este superb, este un deliciu audio-vizual cu o coloană sonoră pe care am ascultat-o în buclă mult timp după ce am văzut filmul. Lipsită însă de aceste elemente cartea a fost cam aridă. Cu siguranță ar fi prins bine măcar niște cadre din film, dacă nu chiar un format de bandă desenată. Dacă n-ați văzut filmul, nu v-o recomand. Dacă ați văzut filmul, mai bine revedeți filmul sau căutați o variantă în bandă desenată.
Următoarea carte pe care am început-o imediat după aceea a fost Kiki’s Delivery Service de Eiko Kadono. Aceasta este primul volum dintr-o serie de cărți care au stat la baza ecranizării cu același nume a lui Hayao Miyazaki.
Cunoscând deja și plăcându-mi ecranizarea, am fost curioasă să descopăr originalul și am avut parte de o surpriză foarte plăcută! Cartea include mult mai multe peripeții decât în film, unele foarte diferite, și are un deznodământ mult mai optimist decât filmul. Acesta mi se pare a fi acel caz fericit în care, chiar dacă ai văzut înainte filmul, tot mai ai parte de surprize și de plăcerea lecturii, pentru că e totul destul de diferit, dar și pentru că poți adăuga totuși „culoarea” filmului, iar culorile din filmele lui Miyazaki sunt ceva de vis!
După aceea am zis să trec la următorul nivel, adică la literatura pentru adolescenți/YA și am citit romanul Ne vedem ieri de Rachel Lynn Solomon. De când apăruse mi se păruse că are o intrigă interesantă și m-am bucurat apoi să pot face rost de el în baza punctelor de la Buletinul de Cărturești, pentru că altfel nu cred că ar fi meritat să-l cumpăr.
Despre ce este vorba? Pe scurt, despre o fată și un băiat care se trezesc că au rămas blocați în timp, mai exact în prima zi de facultate și împreună încearcă să găsească o cale de a ajunge la ziua de mâine. În plus, fata (cu un nume – Barrett – foarte nefeminin, preluat din numele întreg al poetei Elizabeth Barrett Browning) se trezește că este colegă de cameră tocmai cu fosta ei bună prietenă-devenită-dușman și încă este bântuită de ceva ce i s-a întâmplat în ultimul an de liceu.
Mi s-a părut palpitant și interesant ca idee, dar ce nu mi-a plăcut a fost că ea e cam vulgară (și în felul în care glumește), mama ei urmează să se căsătorească cu o tipă și parcă autoarea a încercat să bifeze cât mai multe minorități în cât mai puține personaje (n-am nimic cu nicio minoritate, să fim bine înțeleși, dar un evreu-japonez mi se pare deja că arată că ai o agendă pe care nu știi cum să o bifezi mai eficient). Prin urmare, nu am păstrat cartea, deși merită reținută declarația de la final: Te voi iubi și mâine.
Am revenit apoi la ceva mai „curățel” și am citit un roman pentru copii, Fetița cu săculețul roșu de Amy Le Feuvre.
Aflată la polul opus ca viziune asupra vieții și subiect, acest scurt roman este despre… zeciuială și despre ce se întâmplă când copiii iau în serios această practică și încearcă să convingă și alți membri ai comunității să li se alăture. Drăguț, edificator, dar prea a sunat a predică, iar mie nu-mi plac predicile deghizate (nu prea bine) în romane și cred că nici copiilor.
A urmat apoi cartea Sophie Kinsella a verii, cum mi se întâmplă de câțiva ani încoace, când găsesc câte un roman de-al ei (recent) la anticariat la un preț de nimic (8 lei a fost cel de anul ăsta). Vara asta am citit The Party Crasher.
Nu mi s-a părut nici cel mai rău, dar nici cel mai bun roman al ei. Mi s-a părut un pic trasă de păr motivația personajului principal și toată echilibristica de care a fost nevoie ca să se ascundă de rude prin toată casa, dar, hei, totul e bine când se termină cu bine!
Romanul Ceceliei Ahern (o altă scriitoare spre care gravitez vara în ultimii ani), In a Thousand Different Ways, a fost însă de o cu totul altă factură și mi-a plăcut foarte mult!
Personajul principal, Alice, poate să vadă emoțiile și stările tuturor (inclusiv ale plantelor) sub formă de culori. Totul începe la vârsta de 8 ani când, pentru ea, mama ei devine albastră din pricina depresiei în care se află. Ea mai are un frate mai mare și un frate mai mic și împreună să străduiesc să ducă o viață cât mai normală cu o mamă absentă și imprevizibilă (care se va dovedi mai târziu că este bipolară).
Romanul urmărește felul în care Alice își gestionează și își acceptă această „abilitate”, care o face însă să se închidă și să se izoleze din cauză că e copleșită de toate culorile celorlalți. După ce trece de la extrema manipulării la cea a scutului complet care o aduce în pragul colapsului, într-o zi Alice vede pe cineva – un bărbat – care nu are nicio culoare. Și începe să descopere și să învețe ce înseamnă de fapt interacțiunile umane „obișnuite”, în care nu știi întotdeauna să interpretezi corect starea celuilalt și nici el pe a ta, în care poți fi înșelat, dar și în care oamenii se așteaptă să te poată privi în ochi, să te poată atinge, îmbrățișa, lucruri de care ea s-a ferit cu strășnicie toată viața (prin ochelari de soare, mănuși etc.).
Cred că a fost cartea mea preferată citită luna aceasta și una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta!
Am încheiat luna citind trei cărți ilustrate pentru copii, dintre care una mai consistentă. Primele două au fost Poveste de vară de Jill Barklem, din seria Desișul de muri, pe care o mai citisem de fapt în ediția de la Cartier și Visul unei nopți de vară, o variantă ilustrată și repovestită de Daniela Drescher după piesa lui William Shakespeare, care, așa cum sunt mai toate cărțile ei, este o minunăție din punct de vedere vizual. Aș fi preferat o variantă cartonată, pentru rezistență în timp, dar atunci cu siguranță ar fi fost cu mult mai scumpă.
Ultima carte terminată în luna august a fost A cui pălărie zboară de Barbro Lindgren, cu ilustrații de Eva Eriksson, care a fost un deliciu, chiar dacă din categoria cărților mai degrabă absurde.
Mi-a amintit un pic ca atmosferă de Winnie the Pooh, iar ca dialoguri de Alice în Țara Minunilor, chiar dacă nu la același nivel de erudiție, ci mai degrabă datorită replicilor haioase și uneori absurde ale personajelor. Personaje care sunt în mare parte plușuri și jucării ponosite, ba chiar și alte obiecte, cum ar fi Dopul sau conurile de brad cu picioare. Există și două personaje „vii”, un copil, Hans-Mic (care e un soi de Christopher Robin scandinav, dar mult mai mic și mai puțin filozof) și un bizam melancolic, ce tânjește după adevărata Mare Neagră (pare să se tragă de undeva din sud-estul Europei).
Avem și un urs de pluș, Unchiul Mortin, care înființează alături de Picățel (cățel de pluș) o societate secretă, PCT – Pentru ce trăim? (de altfel, în original acesta este titlul cărții), avem și o încercare de a pune în scenă piesa Hahamlet, dar și niște personaje mai enervante, cum e maimuța de cauciuc Mac, care are o motocicletă cu care se fălește foarte mult și care nu se lasă mai prejos și înființează și el MFDF – Mac și Frăția Două Frâne.
Iată ca mostră dialogul ce precede înființarea PCT:
– Viața e ca o bilă, a zis Unchiul Mortin. Se rostogolește, se rostogolește și odată o vezi că nimerește undeva, într-o groapă.
Fruntea lui Picățel era brăzdată de cute adânci. Suna bine și adevărat ce zicea Unchiul Mortin, dar nu pricepea o iotă.
– Așa e viața, a continuat Unchiul Mortin. Mai devreme sau mai târziu ajungi undeva, într-o groapă, și s-a terminat. […]
Picățel a oftat.
Muzica era deodată atât de jalnică, încât Unchiul Mortin și-a ascuns fața în labe suspinând:
– Pentru ce trăim? a gemut el.
O întrebare bună la care să medităm la acest sfârșit de vară (că încă nu-mi vine să-i spun început de toamnă, toamna la mine începe odată cu echinocțiul – sper!).
În septembrie am câteva cărți începute de terminat, sperăm să reușim să ne mobilizăm să începem înregistrările pentru un nou sezon #ceov, așa că vom vedea cât timp mai rămâne de citit și altceva.
Voi ce ați citit vara asta?
CARTEA E O VIAȚĂ 