Atunci când am citit cartea Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15 000 km, 2500 de ani de istorie (în 2020 – Cărți cu dor de ducă #10 – Drumul Mătăsii, care conține și o parte dedicată Georgiei (două subcapitole, „Complexul Stalin” sau de ce-și alungă georgienii președinții și Cei mai cunoscuți povestitori danezi din Georgia și cel mai vechi vin din lume), călătoria în cele două țărișoare vecine, Georgia și Armenia, era în plan, dar era încă un vis cam îndepărtat. Ei bine, anul acesta (2023) am reușit să-mi îndeplinesc acest vis, parcurgând cele două țări în cadrul unui pelerinaj. În timp ce eram plecată, am citit și cea mai recentă carte a Sabinei Fati – Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan. Irak. Anatolia. Armenia. Acele țări unde lumea nu se duce în vacanță, dar ale căror destine ne influențează și nouă viața în moduri nebănuite.
Drumul care urcă dinspre Bagdag spre Mosul și mai departe spre Kurdistan face parte dintr-o axă istorică a războaielor. Într-o toamnă, în anul 401 i.Hr, armata obosită a mercenarilor greci înfrânți în războiul civil din Persia venea din aceeași direcție și poposea la Mepsila, după cum povestește Xenofon, unul dintre comandanții acestei armate intervenționiste, care menționează astfel pentru prima dată orașul Mosul. De aici, grecii au mers mai departe spre regiunea kurzilor, pe care Xenofon îi numește carduci, o populație de războinici, care le-au provocat elenilor în șapte zile mai multe daune decât au suferit în întreaga lor campanie din Mesopotamia.
În cei peste 2400 de ani care s-au scurs de la expediția povestită de Xenofon nu s-au schimbat foarte multe pe traseul plin de conflicte parcurs de greci de la Marea Egee prin Anatolia și până în Irakul de azi, unde cei zece mii de mercenari eleni au încercat să schimbe ecuația puterii, întorcându-se apoi prin Caucazul de Sud și, în cele din urmă, pe coasta Mării Negre.
Imperiile care au stăpânit teritoriile dintre Marea Neagră, Golful Persic și Mediterana au făcut mereu excese și au transformat pentru totdeauna acest loc într-un spațiu al provizoriului.
Sabina Fati a pornit pe urmele grecilor, în mijlocul verii anului 2021 pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari, descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și pânâ unde își poate extinde Europa frontierele. Călătoria sa a început de pe malul Mării Egee, din partea vestică a Turciei, a continuat cu traversarea Anatoliei, s-a prelungit prin Bagdad în Irak, apoi traversând actualul Kurdistan, munții spre Armenia și coborând spre Marea Neagră (acest drum numindu-se Katabasis, coborârea). Pericolul acestui drum, deja suficient de aventuros, a fost amplificat de pandemie și de conflictele aflate în plină desfășurare în acea vară, închizând mai multe granițe decât pe vremea grecilor lui Xenofon.
Alături de Sabina, ne bem ceaiul sau cafeaua în orașe cu sonorități istorice sau chiar biblice, precum Smirna, Tarsus, Sardis, intrăm în mall-urile Orientului Mijlociu dar admirăm și covoare anatoliene în vreun bazar tradițional, stăm cu sufletul la gură la fiecare trecere a graniței prin vămi îndoielnice, intrăm în casele turcilor sau irakienilor și ascultăm file de istorie încărcate de tragedii fără margini și întorsături neașteptate ale istoriei.
Armenii – asupra cărora mi-am concentrat atenția, având în vedere că eram în țara lor când citeam această carte – sunt nelipsiți aproape din fiecare capitol al cărții, din cauza genocidului care i-a scos în afara granițelor de astăzi ale țării.
La Erevan, arhitectura monumentală sovietică pune în umbră rămășițele acestui oraș vechi de aproape 3000 de ani, unde încă ți se mai povestește că numele lui vine de la exclamația lui Noe, care după ce a aterizat cu arca lui pe Muntele Ararat, iar apele s-au retras, ar fi strigat „erevat”, care în limba armeană înseamnă „a apărut”.
În jurul Erevanului sunt mănăstiri și biserici vechi, bine păstrate, salvate în mod miraculos de barbariile întâmplate în anii Marii Terori, între 1936 – 1938, ca parte a represiunii orchestrate de regimul stalinist. Armenii, încă nerefăcuți după tragicul genocid din Turcia, au avut parte de o nouă exterminare după doar 20 de ani. Cruzimea lui Stalin i-a înnebunit pe toți locuitorii Uniunii Sovietice, iar spaima și suferințele armenilor s-au suprapus peste răni încă nevindecate.
Armenia rămâne captivă geografiei sale, presată, ca în toată istoria ei, între cele trei foste imperii, otoman, persan și rus, dar cu rădăcini culturale puternice în Occident. Evadarea din geografie e dificilă, dar nu imposibilă, dacă plăcile tectonice își schimbă sensul.
Sabina încheie într-un ton delicat pozitiv capitolul despre Erevan. Asta sper și eu pentru țara atât de dragă sufletului meu, în care am vizitat biserici și mănăstiri din primele veacuri, centrul rozaliu (din cauza pietrei vulcanice folosite în construcții) al Erevanului, mănăstirea Khor Virap de la poalele Araratului, caravanseraiuri în care opreau pe vremuri cei ce traversau Drumul Mătăsii, lacul Sevan – cel mai mare din Caucaz, monumentul dedicat alfabetului lor unic creat în sec. V de Mesrop Mashtots, Echmiadzin – centrul episcopal al Bisericii Apostolice Armene – și am admirat de la distanță impunătorul și maiestuosul munte Ararat.
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 