„Răul și dreptatea lui Dumnezeu” de N.T. Wright


Vești despre acte de cruzime, decese și terorism – și, evident, despre pandemie – ajung la urechile noastre în fiecare zi. Suntem siliți să ne punem întrebări fundamentale despre Dumnezeu și natura răului care cer o decizie teologică matură, profundă, și niciodată superficială. Ce vom face? Cum vom răspunde? Ce rol avem noi de jucat în această dramă cosmică, în care răul pare să se infiltreze în toate aspectele vieții?

Vom explora astăzi aceste întrebări, privite din perspectiva lui N.T. Wright din cartea Răul și dreptatea lui Dumnezeu.

După ce am lucrat timp de mai mulți ani la o carte voluminoasă despre înviere, am decis să-mi îndrept atenția spre semnificația răstignirii lui Isus, scrie N.T. Wright în prefața cărții. Însă imediat ce am început să mă gândesc cum să abordez subiectul, mi-am dat seama că mai întâi trebuie să mă ocup de altceva. Când creștinii vorbesc despre ceea ce a realizat Isus prin moartea Sa, ei tratează de obicei crucea Lui ca pe un răspuns la problema răului sau ca pe un rezultat al răului. Însă ce este răul?

Aceeași întrebare mi-am pus-o și dintr-un motiv complet diferit, continuă el, menționând atentatele de la 11 septembrie 2001, începutul războiului din Irak, distrugerile cauzate de uraganul Katrina în 2005 sau de tsunamiul din Oceanul Indian, în 2004. Evident că de atunci s-au mai adăugat sute și mii de tragedii și calamități, însă pentru N.T. Wright acestea erau proaspete în momentul scrierii cărții și nu afectează în niciun fel teza pe care N.T. Wright o susține – putem confirma asta pentru că am descoperit continuarea acelorași idei în cărți mai noi de-ale sale, cum este și Dumnezeu și pandemia, pe care am prezentat-o și noi într-un episod anterior.

Nu pretind nicio clipă că am realizat aici o tratare exhaustivă sau măcar echilibrată a problemei răului sau mai ales a semnificației răstignirii lui Isus, continuă N.T. Wright. Capitolul central al acestei cărți abordează moartea lui Isus dintr-un anumit unghi, pe care eu îl consider foarte eficient, dar sunt conștient de faptul că o tratare mai amănunțită a semnificației și a efectului mântuitor ale morții lui Isus ar trebui să ridice și să răspundă la mult mai multe întrebări decât cele pe care le-am atins eu, discutând pasaje biblice și idei teologice și filozofice pentru care nu există suficient spațiu aici. Însă eu sper că acest lucru va constitui cel puțin un punct de pornire pentru noi lucrări pe această temă.

Modurile mai vechi de a vorbi despre rău aveau tendința de a prezenta acest puzzle ca pe o enigmă a metafizicii sau a teologiei. Dacă există un dumnezeu și dacă el este (așa cum pretinde teologia clasică a iudaismului, a islamismului și a creștinismului) un dumnezeu bun, înțelept și atotputernic, atunci de ce mai există răul? Chiar dacă ești ateu, te vei confrunta cu această problemă într-un mod diferit: este oare lumea aceasta vreo glumă proastă, care conține unele elemente ce ne fac să credem că este un loc minunat și altele care ne fac să credem că e un loc groaznic? Vei putea desigur să numești acest lucru problema binelui, mai degrabă decât problema răului: dacă lumea aceasta este un rezultat al hazardului, cum se face că există în ea atâtea lucruri pe care noi vrem să le lăudăm și să le celebrăm? De ce există frumusețe, dragoste și veselie?

Din păcate filosofiile și paradigma ultimelor două secole, cel puțin, nu ne ajută deloc. Există o credință în progres, în faptul că orice este rezolvabil cu ajutorul tehnologiei, al educației, al occidentalizării, care încă supraviețuiește și triumfă. Această stare a lucrurilor a dus în special la trei aspecte particulare care, spune N.T. Wright, caracterizează noua problemă a răului. Mai întâi, noi ignorăm răul atâta vreme cât nu ne izbește în față. În al doilea rând, suntem surprinși când el ne izbește în față. În al treilea rând, noi reacționăm în moduri imature sau periculoase când se întâmplă așa ceva.

Întrebările care ar trebui să ne preocupe ca societate, ca să nu mai spun ca biserică, sunt următoarele. Cum am putea îmbina variatele teorii despre rău pe care le-au oferit cei mai mari gânditori și comentatori sociali? Cum am putea face o critică creștină a gândirii astfel încât, fără să încercăm să „rezolvăm” problema într-un mod simplist, să o putem aborda totuși într-o manieră matură și, făcând acest lucru, să ajungem la o credință mai adâncă și mai înțeleaptă în Dumnezeul creator și răscumpărător, a cărui dragoste atotcuceritoare va face într-o zi o nouă creație în care marea întunecată și amenințătoare a haosului nu va mai exista? În fond, Potopul lui Noe a fost un semn că până și lui Dumnezeu, Creatorul, I-a părut rău că a creat lumea; însă mai ales prin semnul curcubeului, Potopul devine mijlocul de realizare a unui nou început, a unui nou legământ. Dacă ne vom strădui să înțelegem și să fim totodată agenții voluntari atât ai lacrimilor divine vărsate din cauza răutății lumii, cât și ai creativității proaspete care trimite porumbelul să aducă noi ramuri de măslin din apele haosului, atunci vom fi pe drumul cel bun, consideră N.T Wright. Marea este puternică, dar Dumnezeu, Creatorul, este și mai puternic.

Ceea ce tradiția noastră filozofică occidentală ne face să așteptăm și chiar să cerem este un răspuns la întrebarea: Ce poate să ne spună Dumnezeu despre rău? Noi vrem o explicație. Vrem să știm ce este răul cu adevărat, de ce există el în primul rând (sau măcar în al doilea rând), de ce i s-a permis să mai existe și cât va mai dura această stare a lucrurilor.

Aceste întrebări sunt prezente în Biblie, însă în mod frustrant, ele nu prea primesc răspunsuri complete și cu siguranță nu acele răspunsuri pe care tradițiile filozofice de mai târziu să le considere adecvate. Luând întrebările în ordine inversă: Psalmii întreabă în mod regulat cât timp va mai dura această stare groaznică a lucrurilor. Există aluzii tenebroase la faptul că răutății i se permite să existe o vreme, astfel încât, atunci când Dumnezeu o va judeca, această judecată a Lui să fie percepută ca una dreaptă. Există scurte indicii în Geneza 3 și 6 care prezintă răul ca pe un intrus în creația bună a lui Dumnezeu, deși ele nu sunt dezvoltate niciodată suficient pentru a fi pe gustul nostru. Vechiul Testament oscilează constant între trei coordonate: răul văzut ca idolatrie, care atrage cu sine dezumanizarea; răul ca acțiune a oamenilor răi, îndreptată mai ales împotriva celor neprihăniți; și răul ca lucrare a lui „Satana” (cuvânt ebraic care înseamnă „pârâșul”).

Niciunul dintre aceste trei aspecte nu este tocmai o explicație. Se pare că Biblia pur și simplu nu vrea să spună ce are de zis Dumnezeu despre rău. Acest lucru oferă un argument puternic în plus în favoarea a ceea ce am afirmat în capitolul anterior, și anume că cel puțin una din orientările religioase creștine ne-a avertizat în legătură cu încercarea noastră de a explica existența răului, scrie N.T. Wright,

Însă Vechiul Testament vorbește cu prisosință nu despre ce spune Dumnezeu despre rău, ci despre ce poate face Dumnezeu, ce face El în prezent și ce va face în viitor în privința răului. E posibil ca de aici să putem depista unele indicii cu privire la ce consideră Biblia că este răul și de ce există el, însă acest lucru reprezintă rareori (dacă reprezintă vreodată) o prioritate pentru ea. În măsura în care Vechiul Testament oferă o teodicee (o explicare a dreptății lui Dumnezeu în ciuda dovezilor contrare), ea nu este formulată în termenii unei filozofii de mai târziu, ci în cei ai narațiunii despre Dumnezeu și lume, și în mod particular, ai narațiunii lui Dumnezeu și a lui Israel, arată N.T. Wright.

De fapt – și eu cred că acest lucru este de o importanță crucială pentru înțelegerea Vechiului Testament ca întreg, scrie el în continuare – ce ne dă Biblia este mult mai puțin și totodată mult mai mult decât un set de dogme și o etică, mult mai puțin și mult mai mult decât o „revelație progresivă”, o descoperire treptată a cine este Dumnezeu. Vechiul Testament nu a fost scris pur și simplu pentru a ne vorbi despre Dumnezeu la modul abstract. El nu are în primul rând scopul de a oferii informații, de a satisface mințile iscoditoare. El a fost scris pentru a spune povestea a ceea ce a făcut, ce face și ce va face Dumnezeu în privința răului.

N.T. Wright trece în revistă modul în care se reflectă răul, desfigurarea acestei lumi, în cărți ale Vechiului Testament precum Geneza, Psalmii, Isaia, Daniel sau Iov, și răspunsul lui Dumnezeu la rău, judecata aspră ce i se cuvine răului.

După ce a analizat problema răului, sau mai bine zis, problema modului în care vedem sau nu vedem răul în societatea contemporană, influențată de filozofiile și ideologiile secolelor recente, și după ce a trecut în revistă prezentarea răului și răspunsul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, N.T. Wright trece la o temă prezentă în mai toate cărțile lui, inaugurarea Împărăției lui Hristos și rolul pe care îl avem noi în acest proces, în această conlucrare Dumnezeu-om. Înainte de aceasta, însă, trebuie să vedem ce are de spus Noul Testament în privința acestor probleme.

Când citim Evangheliile în modul holistic în care e clar că trebuie citite, descoperim că ele ne spun o narațiune dublă: ele relatează cum răul din lume – politic, social, personal, moral, emoțional – și-a atins apogeul și cum planul lui Dumnezeu pe termen lung pentru Israel (și pentru Sine!) a ajuns la climaxul lui.

Evangheliile ne spun narațiunea puterilor politice ale lumii care ating apogeul aroganței lor. Evangheliile relatează corupția Israelului însuși, căci poporul care reprezenta soluția a devenit el însuși parte centrală a problemei. Evangheliile relatează apoi narațiunea forțelor mai adânci și mai întunecate care operează la un nivel suprapersonal, forțe pentru care limbajul demonicului este încă cel mai adecvat – demonii care țipă și urlă la Mântuitor în timp ce El face vindecări, care aleargă spre El din morminte, sunt un semn că a început o bătălie la un nivel mai înalt decât cel personal. Evangheliile spun narațiunea lui Isus ca pe o narațiune în care linia de demarcație dintre bine și rău trece nu printre Isus și prietenii Săi, pe de o parte, și toți ceilalți pe de altă parte, ci chiar prin ucenicii lui Isus, care Îl trădează, se leapădă de El, se îndoiesc, cârtesc, Îl părăsesc. Și nu în ultimul rând, relatarea din evanghelii este o relatare despre spirala descendentă a răului. Un lucru duce la altul, arată N.T. Wright.

Evangheliile prezintă astfel povestea lui Dumnezeu Creatorul care Își asumă responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat cu creația și poartă pe umerii Săi greutatea problemelor lumii.

Există cinci moduri disparate în care, după cum sugerează N.T. Wright în cartea Răul și dreptatea lui Dumnezeu, ar trebui să ne străduim în prezent să punem în practică, pe baza victoriei câștigate de Isus Cristos prin moartea și învierea Lui, începuturile, semnele prevestitoare ale acelei noi lumi pe care suntem chemați să ne-o imaginăm.

În primul rând, rugăciunea este o modalitate-cheie de a anticipa ordinea lumii răscumpărate care se va instaura.

Chemarea creștină la o sfințenie radicală a vieții este, de asemenea, o problemă de escatologie inaugurată, adică, de a începe să trăiești în prezent după legile viitorului final. Etica creștină nu constă într-o listă cu „lucruri pe care avem voie să le facem” și „lucruri pe care nu avem voie să le facem”. Ea constă în schimb în chemarea de a trăi lumea cea nouă a lui Dumnezeu pe baza faptului că idolatria și păcatul au fost înfrânte la cruce și că o nouă creație a apărut la Paște – și a faptului că întreaga lume nouă bazată pe această realizare este garantată de puterea Duhului Sfânt, scrie N.T. Wright.

Până acum nu ne-am îndepărtat prea mult de ceea ce ar considera cineva că este o aplicație „standard” a mesajului crucii. Rugăciunea și sfințenia, chiar și prezentate din acest unghi al escatologiei inaugurate, sunt în fond bine cunoscute ca teme ale vieții creștine. Însă dacă ar fi să ne lărgim puțin unghiul? Cum ar putea această abordare să fie adecvată pentru unele din problemele lumii mai largi în care trăim și în care „problema răului” își face simțită prezența într-un mod aparte, în care neputința noastră de a analiza răul în mod adecvat și de a răspunde la el cu înțelepciune și maturitate a adus lumea noastră într-o stare și mai jalnică decât a fost înainte?

Cel mai bun loc din care putem să începem, consideră N.T. Wright, este felul în care se comportă guvernele, autoritățile și imperiile omenești. Dacă este adevărat, așa cum a spus Isus după învierea Sa, că toată puterea din cer și de pe pământ I-a fost dată, atunci concepția creștină despre orice fel de autoritate omenească este că ea este cel mult secundară, și nu primară. Ea va trebui să dea socoteală înaintea lui Isus care a murit și a înviat și care cheamă acum întreaga lume să dea socoteală.

Creștinul este obligat atât să onoreze autoritățile, cât și să le aducă aminte în mod constant de sarcina pe care le-a încredințat-o Dumnezeu, să le încurajeze și să le ajute să o îndeplinească. Această principală sarcină dată autorităților este să facă dreptate și să iubească îndurarea, să se asigure că cei care sunt slabi și vulnerabili sunt îngrijiți în mod corespunzător.

N.T. Wright mai menționează și domeniul codurilor penale, propunând adoptarea unei justiții restauratoare. Într-o asemenea viziune, întreaga comunitate se angajează să spună răului pe nume și să-l confrunte și să se ocupe de el, nu prin a închide oamenii, ascunzându-i astfel de privirile stânjenite din jur, ci prin a aduce laolaltă făptașul și victima sa, împreună cu familiile și prietenii lor, pentru a analiza sincer și deschis cele întâmplate și a stabili împreună ce e de făcut mai departe. Acest model dur, dar sănătos, poartă atât amprenta crucii (privind răul drept în față și lăsând să se poată simți întreaga forță), cât și speranța unei lumi în care totul este cunoscut și totul este pus în rânduială.

Noi trebuie să învățăm să ne imaginăm o lume în care nu există răul și să ne gândim apoi la pașii cu ajutorul cărora ne putem apropia de acest țel, admițând că nu-l vom atinge pe deplin în veacul acesta, însă că nu trebuie, din acest motiv, să ne complacem în starea prezentă a lumii acesteia.

Însă imaginația creștină – împuținată și afectată grav de iarna lungă a secularismului – trebuie să fie trezită, înviorată și îndreptată în direcția cea bună. Creștinii au nevoie să simtă că au permisiunea, din partea lui Dumnezeu și a celorlalți creștini, de a-și folosi imaginația pentru a zugrăvi noua lume a lui Dumnezeu și niște forme noi de închinare și slujire care să arate și să întruchipeze aspecte ale ei. Avem nevoie ca această imaginație să fie stimulată, hrănită și îngrijită în așa fel încât să fie plină de viață și inventivă, nu să se învârtă molatic în jurul unor idei învățate cu mult timp în urmă. Iar această imaginație creștină trebuie să fie disciplinată, focalizată și direcționată, întocmai ca și conștiința, astfel încât să nu alerge nebunește în toate direcțiile. Nu putem presupune că orice lume imaginară este extraordinar de bună, arată N.T. Wright.

Mi-a plăcut foarte mult ce scrie N.T. Wright despre artă în continuare: Arta de cea mai bună calitate nu numai că atrage atenția asupra felului în care arată lucrurile, ci și asupra felului în care ar trebui să arate, și în care, prin harul lui Dumnezeu, vor arăta într-o zi, atunci când pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu, ca fundul mării de apele care îl acoperă. Iar când artiștii creștini se achită de această sarcină, ei vor contribui la acea unire dintre inimă, minte și suflet, pe care o căutăm și la care suntem chemați. Ei vor arăta spre noua lume pe care intenționează Dumnezeu să o facă, lumea care a fost deja întrezărită prin învierea lui Isus, lumea al cărei certificat de eliberare a fost câștigat când El a murit pe cruce.

Prin mijloace ca acestea putem învăța din nou să ne imaginăm o lume în care nu există răul și să facem tot ce ne stă în putință pentru ca ea să devină o realitate chiar și în mijlocul veacului rău în care trăim.

Mai multe pasaje din carte descoperiți ascultând episodul integral aici:

Mulțumim Editurii Scriptum pentru colaborare!

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: