Astăzi schimbăm registrul și tonul și vă propun o călătorie mai neobișnuită. O călătorie din alte vremuri, nu de recreere, ci cu o miză foarte serioasă. O călătorie în care se întrepătrund, laolaltă cu evenimente din istoria poporului român, poveștile a șase proscriși care fug fiecare de un trecut tumultos și speră să-și izbăvească astfel soarta. O călătorie plină de pericole și lupte, la capătul căreia își va găsi fiecare în felul său izbăvirea. Un roman medieval cum numai Simona Antonescu putea să scrie.
Puteam de altfel să includ în această listă oricare dintre romanele ei citite de mine până acum (despre care am mai scris aici), pentru că toate reprezintă o călătorie în timp.
În romanul Ultima cruciadă Simona Antonescu se întoarce în timp până în anul 1456, când voievodul Iancu de Hunedoara întreprinde o ultimă campanie cruciată împotriva turcilor, la Belgrad. Deși victorios, acesta va muri curând de ciumă, iar trupul său este trimis acasă în Cetatea Hunedoarei însoțit de convoiul cruciaților învingători. Trupurile neînsuflețite printre care este ascuns Iancu de Hunedoara de teama unui atac din partea caselor ungare rivale, se află în grija unui grup de luptători români, toți proscriși: Silip Călăul, care speră să scape de stigmatul meseriei sale, obținând proprietate în interiorul Cetății Alba-Iulia, Maria Descântata, o rebelă cu păr ca focul și glas ce dă naștere unui cântec nepământean de frumos, fugită de acasă din cauza unor evenimente tragice, Avram, un preot răspopit, care în sfârșit își află adevăratul rost, Gădălin, un ucenic săbier cu mințile rătăcite și Lupu și Corbu, doi braconieri, care au scăpat astfel de condamnarea la moarte.
Pe fundalul unei Europe sfâșiate de lupta dintre catolicism și ortodoxism, amenințată tot mai mult de expansiunea Imperiului Otoman, în timp ce Unirea de la Florența a celor două Biserici stă și ea sub semnul discordiei, având deopotrivă susținători, partida paleologilor, dar și inamici, partida cantacuzinilor, Simona Antonescu reușește să țeasă poveștile individuale ale acestor proscriși care nu-și (mai) găsesc locul în societatea medievală în care rangurile și cercurile sociale permise sunt foarte clar delimitate și nu există loc de nuanțe sau „devieri”.
Admir foarte mult talentul Simonei Antonescu de a recrea lumi de mult trecute, într-un mod care să te facă să te crezi și tu acolo, printr-o proză plină de frumusețe, în care reușește să găsească mereu cuvintele potrivite epocii pe care o descrie. De altfel, îmi dau seama citind-o cât de multe cuvinte românești îmi sunt necunoscute și cât de puțin știu din istoria poporului român și a vecinilor săi.
Simona Antonescu te face să te bucuri că se pot spune povești frumoase și cu români, în spațiul românesc, totul într-un mod curat și captivant, lipsit de orice vulgaritate sau indecență.
Romanul Ultima cruciadă se citește în ritm de convoi obosit întors de la luptă, îți trebuie tihnă să-i savurezi cântecele și opririle și de aceea cred că este perfect pentru vacanță, când îți permiți un astfel de răgaz de lectură.
Închei cu câteva pasaje spre exemplificare:
Când te oprești, când nu mai mergi nicăieri, începi să mergi în tine. Este o călătorie pe care puțini o încep. E la fel de aventuroasă ca mersul către o cetate în vremuri de restriște, când dușmanii cunoscuți ori tainici pândesc la tot pasul.
Dar cum poți cunoaște un om, când el se construiește pe sine în fiecare zi? Ceea ce ai cunoscut azi, mâine nu va mai exista, căci el a mai pus încă o cărămidă, a mai trăit o întâmplare care l-a schimbat, a fost nevoit să facă alegeri. La fiecare răspântie se desprinde de omul care ar fi putut fi, alegând calea către omul care este. Care este însă vremelnic, pentru că în fața lui se află o nouă răspântie care îl va transforma, despărțindu-l de el și creând un altul, nou.
Oamenii trec, Povestea rămâne. Ea este acum aici, privind în același timp către noi, cei care îi ascultăm cuvintele fermecate, și către cei de atunci, care le înfăptuiau. Pentru Poveste suntem aceiași. Numai pentru noi Povestea este alta, căci privind-o de aproape, proscrișii convoiului o vedeau ca pe Pasărea Măiastră, mare cât cerul, octrotitoare și severă, vie, mai vie uneori decât ei, pe când noi cei de astăzi o vedem ca pe o dantelă de cuvinte, pe alocuri greu de crezut, respirând poticnit, ca și cum pasărea de odinioară s-ar fi culcat obosită, iar pământul ar tot acoperi-o încet de atunci încoace. Crește iarbă nouă peste aripile întinse la pământ ale Poveștii.
Povestea e mai presus de tine, caută să o slujești.
Povestea este singură mărturie că toți au existat. Că tu ai existat. Dacă nu lași în urmă o poveste, nu ai trăit, ci ai fost ca nisipul risipit de vânt.
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 