„Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm” de David W. Henderson


Cum ai răspunde dacă cineva te-ar întreba acum ce mai faci? Ar fi, oare, unul dintre următoarele răspunsuri? „Sunt ocupat. Lucrurile au luat-o razna.” „Am așa multe de făcut. Mi-aș dori să am o clonă.” „N-o să-ți vină să crezi ce nebunie e la muncă. Am atâtea de făcut, că abia mai pot gândi clar.”

Dacă deja te regăsești, chiar și parțial, într-unul dintre aceste răspunsuri, cartea de astăzi este pentru tine și se numește Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm de David W. Henderson.

Aceasta nu întreabă: „Cum ne descurcăm cu timpul?”, ci: „Cum ne descurcăm cu noi înșine, ca oameni prinși necontenit în curgerea timpului?” Este despre perspectivă și concentrarea atenției, cedare și disponibilitate, liniște și tăcere, despre punerea pe primul loc a lucrurilor care merită să fie primele: așteptarea, încrederea și odihna.

În primul rând, autorul ne pune înainte două concepte, pe care, după cum veți vedea, le dezvoltă pe parcurs. În Noul Testament găsim două cuvinte pentru timp: Chronos, adică durata timpului, timpul segmentat în secvențe egale, nediferențiate: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, și Kairos, adică întinderea și profunzimea timpului, timp bogat în prezența și planurile lui Dumnezeu.

Cred că presiunea de a face totul pe fugă și de a fi ocupați tot timpul vine din două direcții: din exterior și din interiorul nostru, consideră David Henderson. Cultura noastră celebrează mișcarea și activitatea; nu putem decât să ne lăsăm purtați de val în același ritm. În același timp, ceva din lăuntrul nostru înflorește în condiții de agitație frenetică și ne atrage ideea de a fi ocupați.

Mai întâi vom vedea care sunt presiunile exterioare, sociale, care ne împing spre acțiune. Apoi vom analiza motivele interioare, personale ale grabei și agitației noastre.

În prima parte a cărții Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm, autorul prezintă o ingenioasă și succintă istorie a măsurării timpului, de la cum era perceput el în zorii umanității, când timpul era legat de viață, și se măsura odată cu desfășurarea zilei („timpul încărcării animalelor de povară” sau „ceasul la care ieșeau femeile să scoată apă”) până în vremurile noastre, când viața este subjugată de ceasul de la mână sau de pe noptieră și se învârte în jurul „productivității” și „eficienței”. Este ușor să ne dăm seama cum am ajuns aici, însă abia de acum încolo intrăm în miezul problemei.

Planificată pe ceas, punctuală la minut, productivă la secundă, viața a ajuns să nu mai poată fi deosebită de industrie. „Virtuțile tari”, planificarea, punctualitatea și eficiența, au secat de legitimitate dimensiunile importante, dar mai soft ale vieții: relaxarea, ospitalitatea, prieteniile, liniștea, creativitatea, arta, jocul, reflecția, lectura, odihna, timpul petrecut în aer liber. Aceste dimensiuni mai puțin cuantificabile – dimensiunile care aduc culoare, gust și plinătate vieții – au devenit suspecte. Nu sunt măsurabile, nu sunt cuantificabile, așa că sunt înlăturate ca factori de distragere a atenției de la viața reală, în loc să fie considerate ca făcând parte din viață, mai scrie David Henderson.

Boala grabei apare în urma dorinței nesățioase de a îndeplini prea multe sau de a lua parte la prea multe evenimente în perioada de timp disponibilă. Persoana bolnavă de grabă este incapabilă să recunoască faptul că poate să facă numai un număr finit de lucruri. Drept urmare, nu încetează niciodată să încerce să îngrămădească tot mai multe evenimente în rezervele sale de timp în continuă scădere.

Iată și trei simptome îngrijorătoare ale stării avansate de boală a grabei:

  • Deteriorarea personalității, marcată în special de o lipsă de interes față de aspectele vieții care nu au legătură cu îndeplinirea unor scopuri.
  • Sindromul minții grăbite, caracterizat de gânduri rapide, care se derulează în mare viteză, aceasta ducând la erodarea treptată a capacității de concentrare.
  • Pierderea abilității de a aduna amintiri plăcute, care se datorează în principal fie preocupării pentru evenimente viitoare, fie reflectării excesive asupra evenimentelor din trecut, cu prea puțină atenție acordată prezentului.

Starea de oameni ocupați este destul de des – nu mereu, dar destul de des – mijlocul prin care căutăm să obținem de la această lume, de la locuitorii ei și de la lucrurile care o umplu, ceea ce numai Dumnezeu poate să fie și să facă pentru noi, concluzionează David Henderson.

Intenția lui Dumnezeu este ca nevoile noastre cele mai profunde să fie împlinite numai în El. El ne-a creat pentru a fi în relație cu El, ca să-L iubim, să-L slujim, să ne găsim plăcerea în El și să cunoaștem dragostea Lui pentru noi. Relația aceasta deosebită, în dragoste, pentru care ne-a creat Dumnezeu, este posibilă numai prin Isus, Fiul Său. Când ne deschidem inima față de El și credem în El, punând asupra Lui povara vieții noastre, El ne aduce într-o relație de prietenie refăcută cu Tatăl și într-o viață nouă, dinamică, în Duhul. Și toate acestea fără niciun efort din partea noastră.

Unul dintre domeniile cele mai afectate de agitație și supraaglomerare este cel al relațiilor. Preocuparea pentru eficiență și productivitate, pentru valorificarea fiecărui minut ne poate face să-i vedem pe ceilalți ca resurse care pot fi folosite sau întreruperi care trebuie evitate, în loc să vedem în ei oameni pe care îi prețuim.

 Relațiile sunt, prin natura lor, ineficiente, scrie David Henderson. Toate implică timp petrecut împreună cu alții doar așa, fără să realizăm neapărat ceva. Lucrarea de șlefuire a persoanei noastre, pe care o face Dumnezeu în noi – cum ar fi formarea răbdării, a capacității noastre de a îndura și a perseverenței – nu aduce o răsplată imediată. Și totuși acestea sunt lucrurile pe care Scriptura le consideră prețioase, chiar dacă ele se nasc din timp „irosit”.

Calea de ieșire din capcana supraîncărcării nu constă din încercarea de a face totul, ci ar trebui să discernem ce vrea Dumnezeu să facem, în felul în care dorește El, la momentul ales de El, și să ne încredem în El pentru toate celelalte. Aceasta este soluția liniștii, concluzionează David Henderson capitolul cu titlul sugestiv „Calea către o soluție”.

Dacă trăim conștienți că zilele noastre pe pământ sunt numărate și puține la număr, că Cerul îi așteaptă pe cei care în viața aceasta își încredințează viața lui Isus Cristos și că între timp Dumnezeu a pregătit faptele bune pe care să le facem, atunci fieare relație este investită cu o semnificație mai profundă și fiecare lucrare, cu o mai mare însemnătate, și toate piesele încep să se lege între ele într-un mod coerent, arată David Henderson.

Dacă vrem să înțelegem vremurile, este esențial să ținem minte că lumea noastră se va sfârși, la fel și noi. Timpul este scurt. La fel de important este să ne aducem aminte că Dumnezeu revendică timpul nostru. Timpul nu ne aparține.

Există, în realitate, doar două moduri de a vedea timpul, scrie David Henderson în continuare. Putem merge pe urmele culturii în care trăim și să avem o viață condusă de activități de tot felul, în care credem că timpul ne aparține, pentru împlinirea propriilor nevoi, sau putem să-L urmăm pe Cristos într-o viață chemată, în care ne cedăm timpul, I-l dăm înapoi proprietarului de drept și apoi Îi îngăduim să ne conducă în viața pe care El a proiectat-o deja pentru noi.

Până la urmă, o viață bine trăită nu este rezultatul unui calcul al calendarului. Până și disciplinele odihnei – Sabatul, somnul, retragerea pentru refacere – aduc doar un minim de odihnă, și aceea de scurtă durată. Liniștea, odihna sufletului, după care tânjim toți, ține în cele din urmă nu de timp, ci de Autorul timpului. Numai dacă ne încredințăm Lui viața și Îi îngăduim să ne ordoneze El zilele, viața noastră va lua forma care Îi este menită să o aibă și vom intra în odihna Lui. Așteptăm ziua când, prin mila Sa, El ne va spune „Bine, rob bun și credincios! Intră în bucuria Stăpânului tău”.

Mie mi-a plăcut foarte mult această carte, mi s-a părut că într-adevăr îți imprimă o stare de calm și mi-a plăcut că accentuează faptul că ceea ce contează nu este atât un bun management al timpului, cât o bună organizare a universului nostru interior, al modului nostru de gândire cu privire la timp și odihnă. În final, aș vrea să vă împărtășesc cele două pasaje preferate ale mele. Primul este un pasaj din jurnalul unui prieten de-al autorului, care scria astfel:

Două sunt lucrurile pe care am descoperit că mi le doresc tot mai mult de la viață: mai mult timp și mai multă liniște. Nu ani mai mulți, ci mai multe momente negrăbite, care să aibă în ele sentimentul veșniciei; momente în care nimic altceva nu este atât de interesant sau de convingător sau de încântător ca exact ce se întâmplă în momentul acela. Momente îmbibate de Dumnezeu. Și liniște – tăcerea care îmi îngăduie să devin conștient de toate sunetele și mișcările, iar apoi îmi îngăduie să găsesc în mijlocul lor un loc și mai liniștit, ca să pot auzi glasul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Doamne, asta îți cer! Amin! Am spus eu citind aceste rânduri, mai ales că în fundal îl auzeam pe copilul meu care, nu, nu făcea liniște.

Iar al doilea pasaj care mi-a rămas din această carte este de fapt finalul, ultima pagină a cărții, în care autorul explică modul în care planează vulturul folosindu-se de curenți ascendenți de aer cald, putând astfel să parcurgă sute de kilometri fără să dea din aripi nici măcar o dată. Asta înseamnă să trăim așa cum ar dori Dumnezeu să arate viața noastră, scrie David Henderson. Sarcina noastră principală este să căutăm sursa nevăzută de putere, să vedem unde lucrează Dumnezeu, să înconjurăm, să căutăm, să căutăm – să așteptăm – , până ajungem la prezența Lui înălțătoare, și apoi să facem tot ce ține de noi să rămânem acolo, îngăduindu-I să ne ridice ca pe niște aripi de vultur. Fie suntem în mâinile lui Dumnezeu, fie le căutăm. Oricum ar fi – fie că ne înălțăm, fie că planăm – , ne odihnim în El.

Puteți asculta episodul integral aici:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Irina Trancă. Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Un gând despre „„Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm” de David W. Henderson”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s