„Nici toate ale popii. Religie fără stres” de Wilhelm Tauwinkl


Volumul Nici toate ale popii. Religie fără stres de Wilhelm Tauwinkl răspunde, după părerea lui Gabriel Liiceanu, la întrebarea cum pot religia și credința să ne întunece mintea și să ne schimonosească purtarea, în loc să ne ajute și însenineze?

Wilhelm Tauwinkl a urmat studii de teologie, asistență socială și filologie clasică și este conferențiar universitar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică.

În introducerea cărții Nici toate ale popii. Religie fără stres acesta scrie că una dintre intențiile acestui volum este de a veni în ajutorul celor interesați de religie, dar care vor să evite sfaturile profitorilor în domeniu dornici să le mai iasă un câștig, pentru că, afirmă el, ca să nu-și rateze menirea, religia trebuie să nu urmărească câștiguri financiare.

Tauwinkl declară că pentru aprofundarea religiei creștine cel mai bine e să ne întoarcem la sursă și că esențial este să deschidem Evangheliile și să le citim chiar noi.

Religia este un vehicul ce-l poartă pe credincios la viața veșnică, mai scrie el, iar această carte va încerca să discearnă între scopul benefic al religiei și detaliile opționale sau chiar dăunătoare.

A doua parte a cărții Nici toate ale popii. Religie fără stres este dedicată Bibliei. Wilhelm Tauwinkl începe prin a arăta ce NU este Biblia, spunând că ea nu este un tratat de științe ale naturii.

Întrebarea dacă narațiunea biblică a originii lumii este corectă din punct de vedere științific n-are deci nici un sens, consideră el. E vorba de un poem al creației, nu de o teorie științifică, iar într-o scriere poetică trebuie căutat mesajul pe care-l transmite aceasta și nu precizia detaliilor, care nici măcar nu trebuie să corespundă realității obiective. Aici, mesajul este că lumea a avut un început (deci nu există dintotdeauna), iar la originea ei se află voința unei Ființei „transcendente”, care se află „dincolo” de universul accesibil oamenilor. Descrierea modului concret în care a apărut universul nu trebuie căutat într-un asemenea text; de asta se ocupă teoriile științifice.

În al doilea rând, Biblia nu este o carte de istorie și nici, foarte important pentru cultura românească, o carte care prezice viitorul în viața de zi cu zi, în lumea noastră.

Atunci CE ESTE Biblia? Pe scurt spus, o colecție de cărți ce formează Vechiul și Noul Testament, iar după ce explică cum au ajuns aceste cărți laolaltă, Wilhelm Tauwinkl face niște observații foarte pertinente. În primul rând, el arată că nu sunt mai multe variante ale Bibliei, ci mai multe variante ale traducerii Bibliei.

Nu se poate spune că „Biblia celorlalți este greșită, numai a noastră e cea adevărată”. Tocmai fiindcă textul biblic poate avea mai multe sensuri, care nu pot fi redate printr-un singur mod de a traduce, este adeseori util să se consulte mai multe traduceri, care ilustrează diferite aspecte și nuanțe ale aceluiași text.

Am auzit, scrie el, și poate ați auzit și voi, că… Biblia ar trebui doar venerată de credincioși și nu studiată ca un cobai în laborator. Nu cred că e o părere corectă. Dacă e vorba de un mesaj divin adresat oamenilor, acesta își ratează menirea dacă e pus pe un piedestal doar pentru ca oamenii să-și facă o cruce atunci când trec pe lângă el. Mesajul trebuie să ajungă la oameni și să pătrundă în toată viața lor. Cercetările științifice îi ajută inclusiv pe credincioși să înțeleagă Biblia mai bine. Și pe oamenii de știință îi ajută, pentru că uneori găsesc în Biblie indicii despre alte lucruri pe care le studiază în istoria civilizațiilor și a religiilor, precum și în fenomenul comunicării.

Orice creștin (sau orice om interesat de cultură) ar trebui să citească toată Biblia, de la cap la coadă, măcar o dată în viață. E o călătorie spirituală mult mai interesantă, mai frumoasă și mai utilă decât un pelerinaj propriu-zis.

În partea a treia a cărții Nici toate ale popii. Religie fără stres Wilhelm Tauwinkl analizează crezul creștin, în cele câteva variațiuni ale sale.

Un „crez” este un set de afirmații ce rezumă lucrurile în care cred creștinii.

Luând punct cu punct aceste afirmații, Tauwinkl explică elementele-cheie ale credinței creștine. De exemplu, ține să menționeze că Diavolul nu e egalul antagonist al lui Dumnezeu, ci, ca și omul, doar o creatură, mai precis un înger căzut.

Concluzionând prezentarea doctrinei despre Treime Tauwinkl scrie că Omul, cu mintea lui, n-ar putea să ajungă singur la concluzia că Dumnezeu este întreit, dar dacă află acest lucru prin Revelația divină îl poate înțelege sau măcar accepta ca atare.

Un secțiune importantă și foarte necesară în contextul nostru românesc mi s-a părut mie cea despre numele lui Isus Cristos. Îmi amintesc de insistențele profesorilor de religie de la școală de a scrie acest nume într-un anumit fel și mi-a plăcut cum a clarificat Tauwinkl această problemă, făcând apel la etimologie și evoluția în timp a limbilor.

Prin școli se vehicula (cel puțin pe vremea mea) ideea că „Isus” cu un singur „I” înseamnă „măgar”. Există variante ale numelui preferate de anumite confesiuni, spre exemplu în Biserica Ortodoxă, Iisus Hristos, în Biserica Greco-Catolică și în cele protestante, Isus Hristos, și în cea Romano-Catolică, Isus Cristos.

Dacă ne uităm în traducerile istorice ale Bibliei în limba română, vom descoperi că, de multe ori, modul de a scrie numele Mântuitorului nici măcar nu depindea de confesiune. Avem în Tetraevangheliarul lui Coresi din 1560 (ortodox) „Isus Hristos” sau în  Biblia Greco-Catolică din 1795 sau în primele ediții Cornilescu „Iisus Hristos”. Totul depinde de originea traducerii. Dar să o luăm cu începutul.

Pe întemeietorul creștinismului îl chema Yeshua în limba Lui maternă, aramaica. Echivalentul său ebraic „Yehoșua” înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. De asemenea, cuvântul aramaic „meșiha” înseamnă „cel uns”. Acest supranume a fost tradus în greacă, limba de circulație internațională din acea perioadă, drept „Christos”, care înseamnă tot „cel uns”. Pentru prenume nu s-a găsit un echivalent grecesc, așa că a fost adaptat ca Iesous. În latină a intrat sub forma Iesus. Forma „I(i)sus Hristos” din românește nu a fost preluată din latină, ci din slavona bisericească. Varianta în slavonă corespunde formei grecești a lui Iesous Christos, dar cu pronunție bizantină și neogreacă. Pentru fidelitate față de originalul grecesc, a ajuns în limba rusă și apoi și la noi cu doi „i”, dar vom găsi în alte limbi slave că numele se scrie cu un „i”.

Așadar, încăpățânarea și uneori chiar dușmănia cu care se fac scindări de genul „noi scriem doar așa și așa e corect” nu-și au nici rostul, nici fundamentul. Tot aici aș adăuga faptul că printre tabelele interesante pe care le veți regăsi în carte, există unul comparativ cu câteva texte ale crezului creștin care au circulat de-a lungul timpului, începând cu cel din secolul doi dintr-o scriere numită Epistola apostolilor, și terminând cu cel niceno-constantinopolitan (sec. 4), împreună cu o discuție mai amplă despre modul în care neînțelegerile de limbaj au creat o mulțime de diviziuni și conflicte. Tabelul este menit să ne demonstreze că un crez poate fi exprimat în moduri diferite, însă a adus multe dispute și scindări care au fost rezolvate poate abia secolul trecut, bisericile dându-și seama că spuneau același lucru, dar în limbaj diferit.

La ce folosește însă să ai un crez?

În Evanghelii, Isus n-a insistat asupra unor detalii dogmatice și teologice, dar a insistat asupra credinței în El, iar în Evanghelia după Ioan mai ales, în discursurile lui teologice apar referiri la relația dintre El și Tatăl care i-au făcut pe teologi să obțină afirmațiile concise ce au ajuns în crezuri. Or, pentru a crede în Isus Cristos și chiar a-l iubi, oamenii trebuie să-l cunoască. Aprofundarea Crezului e un mod de a-l cunoaște pe Dumnezeu, arată Tauwinkl. Iar calea pentru a-ți împlini destinul este credința în Isus Cristos.

De asemenea, o completare importantă pe care o face acesta este faptul că hotărârile sinoadelor bisericești trebuie tratate cu respect, dar ele nu sunt, evident, pe același plan cu Biblia, fiind doar o interpretare a acesteia.

Iar această observație ne conduce firesc spre următoarea sub-secțiune a cărții Nici toate ale popii. Religie fără stres, intitulată Credință și datină.

…se spune că mesajul Bibliei a fost completat de „Tradiție”. Aici nu e vorba însă de datinile populare, ci de „Tradiție” ca transmitere vie a credinței din generație în generație, acest cuvânt fiind înțeles deci în sens etimologic: în limba latină, traditio înseamnă, printre altele, „transmitere” (inclusiv a unei învățături). E vorba aici deci de tradiția de interpretare a Bibliei dezvoltată de-a lungul timpului de Părinții Bisericii, de sinoadele ecumenice și de marii teologi.

Datinile folclorice sau obiceiul locului sunt altceva; ele pot fi foarte frumoase și legate de sărbători creștine, dar nu acestea reprezintă credința propriu-zisă. Se poate întâmpla uneori ca ele să intre chiar în conflict cu mesajul Evangheliei.

Credința nu se reduce la acte de cult, iar folclorul nu e act de cult, scrie Wilhelm Tauwinkl.

Ajungem astfel la partea a IV-a a cărții, despre Biserică și cultul ei.

Pe scurt, Biserica este o comunitate din care fac parte toți cei care s-au botezat, așadar toți creștinii.

Însă potrivit credinței și teologiei creștine, Biserica este mai mult decât o comunitate umană. Apostolul Pavel a spus că Biserica este „Trupul lui Cristos” (1 Corinteni 12, 12-14 și Efeseni 4:1-16).

Biserica în general este numită „Trupul lui Cristos” fiindcă duce mai departe prezența lui Cristos pe pământ după învierea și înălțarea lui la cer. Prin intermediul Bisericii, Cristos își poate extinde prezența printre oameni. În timpul vieții lui pământești, a avut o existență limitată în timp și a întâlnit un număr limitat de oameni, doar într-o anumită zonă a lumii; în schimb, Biserica îi duce prezența mai departe în toată lumea și în toate timpurile.

O altă secțiune care mi s-a părut foarte interesantă și foarte utilă în contextul românesc, în care mulți nu cunosc aceste aspecte, este cea dedicată Istoriei diversității creștine. În contextul în care diferitele denominațiuni creștine, mai ales evanghelice au fost și sunt privite cu suspiciune, dacă nu chiar ostilitate de către bisericile istorice sau Biserica Ortodoxă majoritară, m-a bucurat perspectiva pe care o oferă Wilhelm Tauwinkl: Ne putem gândi la toate aceste feluri diferite de creștini ca reprezentând o bogăție de tradiții, o diversitate.

…relația cu creștinii de altă confesiune ar trebui să decurgă tocmai din atitudinea oamenilor față de semenii lor pe care o practică creștinismul. Isus a îndemnat chiar la iubirea față de dușmani. Ce se poate spune atunci despre cei asemănători nouă, cu care avem multe în comun? Sau chiar dacă alții își imaginează altfel relația cu Dumnezeu și chiar dacă cineva ar putea fi absolut sigur că adevărul e numai de partea lui, tot nu s-ar justifica să-i urască sau să-i desconsidere pe cei care au alte opinii. Din învățătura Evangheliei, în ansamblul ei, reiese clar acest lucru.

În plus, chiar și atunci când afirmațiile despre credință sunt foarte diferite, ne mai putem întreba, de pildă, în ce sens afirmăm că Dumnezeu este în vreun fel sau, dimpotrivă, că nu este într-un anumit fel? Am văzut până acum că, în multe cazuri, ceea ce părea de neconceput ținea, de fapt, de o diferență de limbaj. Dacă cineva folosește deci alte cuvinte decât cele standard în afirmațiile despre credință, e cazul să fie afurisit? Dialogul teologic ecumenic poate clarifica multe dintre aceste probleme, punându-se capăt multor neînțelegeri. Pe lângă aceasta, creștinii învață astfel unii de la alții; fiecare confesiune creștină are punctele ei tari, după exemplul cărora s-ar putea îmbunătăți viața creștină și în alte comunități.

Iar în final, Wilhelm Tauwinkl scrie: Planul lui Dumnezeu cu omenirea s-ar putea asemui cu un fluviu care curge neîncetat într-o direcție, chiar dacă, pe alocuri, din cauza terenului, se formează vârtejuri în care apa curge și în sens invers sau există ochiuri de apă care rămân nemișcate. Toate aceste particularități se schimbă uneori cu timpul, dar nu modifică direcția în care curge fluviul. În acest fel s-ar putea înțelege faptul că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-L respinge pe El și planul său, și totuși planul se desfășoară mai departe după voința divină.

Mie acest volum mi s-a părut un fel de „credința creștină pe înțelesul românului ignorant”, o trecere în revistă foarte necesară a doctrinelor creștine de bază și multe clarificări de care era foarte mare nevoie. În ciuda unor observații mai părtinitoare ce țin de confesiunea de care aparține sau pe care nu le susține, după părerea mea, la fel de riguros sau convingător ca pe altele, trebuie apreciat accentul său pe esența religiei creștine, așa cum sper că a reieșit și din ce am extras noi din volumul său – credința în Isus Hristos – oricum ai alege să-i scrii Numele.

O altă clarificare de care era nevoie este și cea despre calendarul vechi și cel nou și motivul pentru care creștinii din confesiuni diferite sărbătoresc Paștele la date diferite.

Aflați de ce, ascultând episodul integral aici:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Irina Trancă. Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s