Omul evanghelic – partea a 3-a – Închinarea și muzica

Cum a evoluat muzica evanghelică și închinarea comună de-a lungul timpului?

Ce spune muzica de închinare a evanghelicilor despre identitatea lor, despre crezul lor, despre relația lor cu Dumnezeu?

În al treilea articol dedicat lucrării Omul evanghelic, ne concentrăm asupra muzicii și închinării în comunitățile evanghelice.

În articolele precedente am discutat despre o perspectivă teologică și culturală asupra Bibliei în viața evanghelicilor români și despre o perspectivă istorică asupra traducerilor Bibliei circulate în spațiul evanghelic românesc. Apoi ne-am concentrat asupra hermeneuticii evanghelice, și asupra rădăcinilor și perspectivelor teologice ale diferitelor confesiuni evanghelice. Astăzi ne îndreptăm atenția spre închinarea evanghelică – care sunt bazele ei, și care este rolul muzicii în bisericile evanghelice.

În articolul Muzica în cadrul bisericilor minore: funcții, identități și roluri socio-culturale, Marin Marian-Bălașa a realizat un rezumat al istoriei muzicale a „bisericilor minore” din România ultimului secol. Ea este elaborată din perspectiva studiului cultural și, cu deosebire, a antropologiei culturale. Neoprotestanții s-au distanțat de la bun început de repertoriile, formele și stilurile interpretării muzicale proprii ortodocșilor, proprii folclorurilor locale, regionale și naționale, proprii oricărei muzici profane, de divertisment, de petrecere, de epică sau lirică non-religioasă. Primele muzici evanghelice, fie ca element solistic, dar mai ales ca muzică de cor și fanfară sau alte ansambluri instrumentale, erau cântările de stil și compoziție anglo-americană și germană. Traducerea acestor imnuri, a cântărilor comune, precum și a corurilor pe două, trei și mai ales patru voci, a devenit forma esențială de „creație” și performare devoțională și socioculturală a neoprotestanților.

În continuare în volumul Omul evanghelic, Vilmos Kis-Juhasz și Iulian Teodorescu s-au ocupat de Bazele închinării evanghelice – cazul evanghelicilor din România. După cum afirma și Marin Marian-Bălașa, cei doi autori observă faptul că bisericile evanghelice au o tradiție corală, de fanfare și de formații instrumentale, care se constituie ca parte a markerului identitar. Asemenea teologiei, și imnologia a favorizat și consolidat legăturile dintre evanghelicii români, îndeosebi între baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali.

Importanța închinării în viața credinciosului evanghelic și a bisericilor evanghelice nu poate fi redată doar în câteva fraze. Din Sfintele Scripturi înțelegem că Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor. Asemenea psalmilor, imnurile și cântările creștine înalță sufletul omului spre Dumnezeu. Evanghelicii susțin învățătura lui Isus, fiind chemați la o închinare în duh și în adevăr. Închinarea este un act complex, presupunând loialitate, supunere, ascultare și slujirea lui Dumnezeu. Închinarea este expresia sentimentului religios, manifestat spontan în cadrul unor practici sau în afara lor, în special expresii de laudă sau adorare. În definitiv, închinarea este o întâlnire cu Domnul. Adevărata închinare nu se bazează pe forme și tradiții lipsite de conținut, ci presupune orice activitate în care credinciosul, ținând cont de învățăturile biblice, Îl experimentează pe Dumnezeu într-un mod revelat de El, trăind lucrarea de sfințire a Duhului Sfânt.

În bisericile evanghelice, timpul de închinare conține următoarele elemente. În primul rând, rugăciunea. Fie că este un timp tăcut, când credincioșii aduc, în gând, rugăciunile lor înaintea lui Dumnezeu, fie că este un timp comun în care membrii se roagă simultan, sau pe rând, cu voce tare, rugăciunea reprezintă o formă de comunicare cu Dumnezeu.

Apoi, citirea, ascultarea, studierea, memorarea și trăirea Scripturii sunt esențiale pentru viața spirituală sănătoasă a credinciosului și pentru închinarea personală sau congregațională adevărată. Duhul Sfânt folosește relevația scrisă pentru învățarea, îndumarea, mustrarea și desăvârșirea sfinților. Închinarea, timpul devoțional, include întotdeauna, la evanghelici, citirea Bibliei, prin care Dumnezeu comunică cel mai concret și des cu ființa umană.

Acest pas al închinării include citirea Scripturii, care este urmată de explicarea textului respectiv. Predica presupune comunicarea mesajului divin pe baza textului biblic citit. Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu duce la credință, mântuire, sfințire și echiparea sfinților, adică la viața nouă în Isus Cristos.

Există și două sacramente, sau acte de cult, practicate de bisericile evanghelice: Cina Domnului și botezul. Cina Domnului era practicată la fiecare întrunire a primilor creștini. Evanghelicii din România împărtășesc Cina Domnului de obicei o dată pe lună, iar creștinii după Evanghelie în fiecare duminică. Creștinii evanghelici iau pâinea și vinul ca simboluri ale trupului frânt și sângelui lui Isus Cristos cel răstignit.

Botezul adulților este celălalt sacrament susținut și practicat în bisericile evanghelice. Evanghelicii practică botezul la vârstă adultă, după exemplul dat de Domnul Isus Cristos și în ascultare de El.

Cântarea în comun este, însă, primul moment din închinare când întreaga congregație se unește, alcătuind un singur trup spiritual care Îl preamărește pe Dumnezeu. Psalmodierea și imnodia creștină exprimă sentimentele de iubire, recunoștință, admirație, încredere, pocăință și dedicare ale credinciosului față de Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Prin cânt, comunitatea celor mântuiți sărbătorește cu anticipație unirea Bisericii cu Mirele înjunghiat și înviat, ce va triumfa în ziua revenirii Lui în slavă. De asemenea, prin cântare comunicăm simplu și eficient adevărurile Bibliei.

În continuare, în capitolul Bazele închinării evanghelice din volumul Omul evanghelic, autorii fac un periplu istoric pentru a ne ajuta să înțelegem rădăcinile închinării, respectiv ale cântului evanghelic, pentru a defini identitatea acestora, precum și originile și tradiția muzicii creștine.

În vocabularul științific secular al secolului XX, imnul înseamnă o poezie cântată sau cântec versificat. De altfel, însuși termenul cantus, în limba latină, avea o dublă accepțiune, atât cea de cântec, cât și de poezie în versuri. Din repertoriul cântului gregorian, uzual în limba latină în perioada Evului Mediu, evanghelicii din România folosesc câteva melodii și texte. Cele mai cunoscute sunt următoarele: Când eu privesc la crucea grea, O, vino azi, Emanuel sau Un imn de glorie.

Cea mai mare realizare a Reformei a fost faptul că a oferit poporului două cărți în limba lui maternă: Biblia și Cartea de cântări. Astfel, Dumnezeu le putea vorbi în mod direct prin Sfânta Scriptură, iar ei puteau să-i răspundă în același mod prin cântare. Cântările Reformei luterane au păstrat legături cu tradiția catolică, dar au adus totodată un volum mare de muzică nouă, punând astfel bazele imnologiei protestante. Martin Luther însuși a compus imnuri și a editat cărți de cântări în limba germană. Dintre cântările sale, preluate și de evanghelicii din România, se numără: O, Tatăl nostru bun și sfânt, Cetate tare-i Dumnezeu, Azi a venit un copilaș, Departe-ntr-un staul.

Reforma lui Jean Calvin a fost mult mai radicală. Ea a creat un gen nou și expresiv de cântec congregațional: psalmodia strofică. Coralele luterane și Psalmii de la Geneva constituie punctul de plecare pentru cântul congregațional al bisericilor protestante din vestul Europei și au pus bazele zestrei muzicale protestante, cu un volum mare de muzică autohtonă.

De asemenea, trebuie amintiți acei compozitori germani protestanți, dar nu numai, ale căror compoziții sunt folosite în închinarea evanghelicilor. Din perioada Renașterii târzii până în Romantism culegerile liturgice cuprind texte, melodii sau aranjamente ale unor compozitori renumiți.

Hans Leo Hassler a compus melodia uneia dintre cele mai cunoscute și prețioase piese corale, O, frunte-nsângerată. Johann Sebastian Bach, regele coralului protestant, și-a lăsat amprenta în repertoriul evanghelic prin următoarele cântări: În fața tronului tău, O, Tatăl nostru bun și sfânt, Cât de scurtă e viața.

Ludwig van Beethoven a îmbogățit repertoriul evanghelicilor din România cu următoarele melodii: Te-adorăm în fericire, Dreptatea și-al Lui sânge sfânt. Compozitorii romantici Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann și alții sunt prezenți cu melodiile lor în cărțile de cântări evanghelice. Amintim ca exemple: Sfânt e, sfânt și mare, Cântă corul îngeresc, Vorbește-mi Doamne.

Teologul și predicatorul congregaționalist Isaac Watts a contribuit cel mai mult la tranziția cântării congregaționaliste engleze de la psalmi la imnuri. În 1695, când a criticat monotonia psalmilor, i s-a propus să scrie alte cântece, mai bune. A luat în serios provocarea și a devenit tatăl imnologiei engleze, scriind mai mult de 400 de imnuri și parafrazări ale unor psalmi. Watts a îmbinat cu succes expresiile adorării și ale închinării cu cele ale experiențelor devoționale umane. Imnul When I Survey the Wondrous Cross (Când eu privesc la crucea grea) ilustrează foarte bine acest aspect. În gândirea lui Watts, simplitatea și accesibilitatea erau caracteristici importante pentru imnuri.

Mișcarea metodistă a fost a treia înnoire spirituală din Anglia, având loc după reforma secolului al XVI-lea și după puritanismul din secolul al XVII-lea. Ea a fost declanșată de predicarea lui John Wesley și s-a transmis prin imnurile fratelui său, Charles Wesley.

Charles a avut darul de a reda experiențele sale creștine prin cântări. El a scris mai mult de 6500 de imnuri. Textele sale sunt fundamentale pentru teologia metodistă timpurie, dar în același timp acoperă toate aspectele experienței devoționale creștine. Adoptarea teologiei arminiene, care accentua rolul important al voinței libere în acceptarea mântuirii, a dat naștere primelor cântări de invitație la convertire.

Metodiștii erau preocupați ca muzica imnurilor lor să fie accesibilă pentru toată lumea și, pe cât posibil, să poată fi cântată de toți. Ei făceau eforturi deosebite ca să învețe biserica să cânte bine, corect, în unitate, cu elan și curaj. Dintre imnurile lui Charles și Samuel Wesley remarcăm următoarele: Mărire, Ție, Isuse, Tu, iubire fără seamăn, O, Te privim Isuse.

Armata Salvării, o organizație de misiune creștină fondată în 1878, a folosit muzica accesibilă ca instrument primordial în evanghelizare. Armata Salvării a inițiat piesele de fanfară, care sunt foarte uzuale ca piese instrumentale și în bisericile evanghelice din România. Cea mai răspândită este Isus, viața noastră.

În România, Oastea Domnului, mișcarea de înnoire inițiată de preotul Iosif Trifa în 1923 a avut loc în contextul Bisericii Ortodoxe. Faptul că Iosif Trifa, în lupta dusă împotriva destrăbălării și a păcatelor tipice satului românesc, a început să predice despre nașterea din nou și despre importanța vitală a Bibliei în trăirea vieții creștine a dat un caracter protestant pregnant mișcării conduse de el. Această trezire spirituală a avut un rod bogat și pe plan muzical. În rândurile Oastei Domnului au slujit personalități ca poetul Traian Dorz – care după moartea preotului Iosif Trifa a devenit conducătorul mișcării – și muzicianul amator Nicolae Moldoveanu, care au dat sute de cântări creștinilor evanghelici români. Remarcăm doar câteva dintre cântările lor: Fiți voioși totdeauna, O, noi ne-am bizuit pe Domnul, Numai harul, Din tine am venit iubire, Pe sfânta vieții cărare.

Până în 1989, iar în unele locații izolate, chiar și în anii care au urmat, bisericile evanghelicilor s-au confruntat cu diverse forme de persecuție, ceea ce a oferit imnologiei românești o dimensiune aparte. Pe de o parte, se intonau imnuri cu texte mobilizatoare, având deseori ritmuri punctate, care susțineau o împărăție triumfală, pe de altă parte, imnuri despre suferința asumată, multe dintre ele scrise de Nicolae Moldoveanu pe texte proprii sau pe cele create de Traian Dorz și Costache Ioanid. În privința traducerilor, observăm contribuția remarcabilă a lui Valentin Popovici. Textele imnurilor Nu va fi o veste mai frumoasă, O cântare de mărire, Cineva se-ngrijește de mine mereu, Sfârșitul veacului trăim, Domnul m-a găsit, El m-a ocrotit printre stânci de granit, E viu, și altele, i-au susținut spiritual pe credincioșii evanghelici.

Muzica evanghelicilor cuprinde un spectru larg de tipuri, în concordanță cu specificul teologic al priorității experienței personale în închinare. Formele liturgice flexibile au permis de-a lungul istoriei exprimări individuale și transformări stilistice, uneori radicale. Pe de altă parte, am evidențiat căutarea unui echilibru în tot acest creuzet muzical, în spiritul Scripturii, atât la nivelul motivației, cât și la nivel stilistic.

Glorificarea lui Dumnezeu, exprimarea liturgică reprezentativă și cuprinzătoare a comunității locale și trăirea personală a relației cu Dumnezeu reprezintă un tablou al diversității în unitate caracteristic evanghelicilor care tânjesc după închinarea în „duh și în adevăr”. Tocmai de aceea, evanghelicii au preferat comunitățile liturgice mai dinamice, în continuă reformare, asumându-și totodată și riscurile unor anumite excese, în dauna celor care canonizau tradiții ce puteau deveni ușor forme fără fond.

„Împărăția cerurilor a venit peste voi”, a spus Cristos unor oameni sceptici privind lucrările lui Dumnezeu în ordinea prezentă. Chemarea credincioșilor evanghelici în societatea românească este de a exprima realitatea prezenței Împărăției în toate dimensiunile ei sociale: cultură, artă, știință, afaceri, politică și în orice altă dimensiune umană, în solidaritate cu toți semenii lor. Atunci realitatea Împărăției va pătrunde în fibra socială a națiunii. Misiunea teologului evanghelic este să îndemne, să lumineze calea și să motiveze trupul lui Cristos participând împreună cu acesta la împlinirea acestei chemări, declară Vilmos Kis-Juhasz și Iulian Teodorescu în volumul Omul evanghelic.

Ar mai fi multe de spus despre hermeneutica și teologia evanghelicilor români, despre istoricul lor, despre muzica lor, implicarea lor socială și politică. Sunt unele lucruri care par să îi despartă: origini diferite, interpretări diferite, uneori poate chiar practici diferite. Însă cu siguranță evanghelicii români sunt uniți de un istoric comun al suferinței, de o luptă comună de a reprezenta cât mai bine Evanghelia reală, curată, în societatea românească, și de pasiunea pentru Hristos. Vă lăsăm pe dumneavoastră să descoperiți bogăția de idei din volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu.