Omul evanghelic – partea a 2-a – Hermeneutica și teologia


Cine sunt creștinii evanghelici români?

Sunt ei cunoscuți potrivit unor criterii larg acceptate, sau identitatea lor este aproximată, confuză chiar?

Care este teologia lor, doctrina lor, și care este specificul fiecărei confesiuni?

Noi am dorit să aflăm mai multe despre istoria creștinilor evanghelici români, despre identitatea, teologia și muzica lor și despre situația evanghelicilor, în general, în societatea noastră. Continuăm astăzi să vă împărtășim ce am aflat din lucrarea amplă, coordonată de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu, intitulată Omul evanghelic.

În articolul anterior am discutat despre o perspectivă teologică și culturală asupra Bibliei în viața evanghelicilor români, și despre o perspectivă istorică asupra traducerilor Bibliei circulate în spațiul evanghelic românesc. Astăzi ne vom concentra asupra hermeneuticii evanghelice, și asupra rădăcinilor și perspectivelor teologice ale diferitelor confesiuni evanghelice.

Radu Gheorghiță și-a propus să analizeze, în capitolul „O incursiune în hermeneutica evanghelică”, elementele definitorii ale doctrinei despre Sfânta Scriptură așa cum este formulată și practicată în ortodoxie, romano-catolicism și protestantism evanghelic. În fiecare dintre aceste confesiuni creștine, doctrina despre Sfânta Scriptură se găsește la baza demersului hermeneutic, proces care ocupă un loc important în autodefinirea confesională. Specificul confesional al acestei doctrine, precum și rolul pe care Sfânta Scriptură îl are în viața fiecărei confesiuni sunt analizate atât din perspectiva interioară, cât și din cea exterioară oferită de dialogul interconfesional. Studiul caută să demonstreze că, în ciuda diferențelor conceptuale mari între cele trei ramuri creștine, la nivelul praxisului asemănările dintre ele sunt semnificative și pot fi explorate pentru realizarea unui dialog interconfesional veritabil.

Creștinismul ortodox cuprinde o varietate de culturi și etnii unite în crezurile lor doctrinare și în raport cu întâietatea Patriarhatului de Constantinopol. Creștinismul ortodox înmănunchează biserici din Egipt, Siria, Grecia, Turcia, Rusia și Europa de Est, biserici care își păstrează însă independența administrativă.

Analiza Sfintei Scripturi în ortodoxie se întâlnește din start cu o chestiune esențială a poziției acestei confesiuni și anume includerea obligatorie în orice discuție despre Biblie a altor două elemente fundamentale: Biserica și Sfânta Tradiție. Ambele sunt considerate a fi esențiale pentru definirea corectă a raportului ortodoxiei față de Sfânta Scriptură și față de rolul ei în Biserică; neluarea lor în considerare împiedică o reprezentare corectă și fidelă a fundamentelor ortodoxiei. O succintă prezentare a acestor două elemente va așeza premisele necesare tratării subiectului propus.

Importanța Bisericii în teologia și practica ortodoxiei este unul dintre elementele ei distinctive, iar rolul important pe care Biserica îl are într-o poziționare corectă față de Biblie nu este surprinzător. Mai presus de toate, ortodoxia consideră că Biblia a fost întotdeauna și continuă să fie liturgică prin însăși natura ei și ca atare, ea stă legată intrinsec de Biserică. Biserica este atât locul de obârșie al Scripturii, cât și perimetrul în care aceasta își continuă existența și își îndeplinește menirea în spațiul liturgic pe care Biserica îl asigură.

În al doilea rând, Biblia trebuie înțeleasă și poate fi apreciată corect doar ca parte a Tradiției Bisericii și în contextul acestei Tradiții. Ortodoxia insistă asupra raportului ontologic de subordonare a Bibliei față de Tradiție, atunci cînd susține că Biblia în sine este o parte esențială a Tradiției Bisericii. Ea este expresia scrisă a revelației divine manifestată pe o durată de timp definită de continuumul neîntrerupt al revelației care își are originea în hotărârea lui Dumnezeu de a se revela pe Sine, dar care s-a dezvoltat ulterior în exprimările conciliilor ecumenice normatoare ale practicilor ortodoxe și care continuă până în prezent în contextul liturghiei Bisericii. Pentru ortodoxie, crezurile conciliilor ecumenice sunt o dovadă a acestui lung drum sinuos, dar neîntrerupt al revelației divine, scrie Radu Gheorghiță în volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu.

În gândirea ortodoxă, Biblia este un document de inspirație divină care conține revelația lui Dumnezeu. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu adresat umanității în care Dumnezeu se revelează pe Sine în domnia Sa suverană în univers și în creație.

Indiferent de specificul ortodox al interpretării, este important de observat că ortodoxia se apropie de Biblie cu aceleași frământări și căutări cu care vin și credincioșii altor confesiuni: găsirea mesajului Scripturii, înțelegerea corectă a acestuia și trăirea lui în viața cotidiană.

În acest demers, ortodoxia accentuează primatul și necesitatea credinței pentru înțelegerea corectă a mesajului biblic și pentru actualizarea lui. Biblia se adresează celui credincios. Biserica este singura comunitate învrednicită să ateste, să primească, să trăiască și să răspândească mesajul Scripturii.

Doar în comunitatea celor credincioși, prerogativele și afirmațiile Scripturii pot fi trăite și experimentate sub lucrarea Duhului Sfânt. Fără acest fundament și perimetru al credinței, exegeza și interpretarea biblică, precum și întreg demersul hermeneutic sunt sortite eșecului.

La fel de important este și aspectul comunitar, derivat din caracterul eclesiologic al hermeneuticii ortodoxe. Interpretarea Bibliei nu este un exercițiu privat, personal, îngăduit individului, ci este o angrenare plenară a comunității celor credincioși.

În ce privește tematica studiului de față, Biserica Romano-Catolică diferă de cea ortodoxă în primul rând prin faptul că are definită o poziție oficială atât în problematica interpretării Sfintelor Scripturi, cât și cu privire la locul și rolul Scripturii în crezul și activitatea Bisericii.

Cel mai important document din catolicismul modern, Dei Verbum, elaborat cu ocazia Conciliului Vatican II din 1965. Dei Verbum constituie expresia cea mai compactă și autoritară cu privire la teoria și teologia locului pe care-l ocupă Biblia în Biserica Catolică. Documentul este redactat în șase capitole, tratând, pe rând, problema revelației divine – o revelație a persoanei lui Dumnezeu care circumscrie și precedă prioritar revelația propozițională. Această revelație este transmisă fidel de către Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură, care își au originea în același izvor divin.„Sfânta Tradiție, Sfânta Scriptură și Magisteriul (oficiul didactic al Bisericii) sunt în așa fel legate și conectate laolaltă încât niciuna nu poate sta fără celelalte, ci toate laolaltă, și fiecare în felul ei propriu, sub acțiunea unicului Duh Sfânt, contribuie în mod eficient pentru mântuirea sufletului”, afirmă documentul Dei Verbum. În capitolele următoare se acceptă fără rezerve abordările istorice și literare ale Scripturilor, respectul pentru Vechiul Testament, echilibrul dintre complexitatea celor patru evanghelii și esența adevărului despre Isus și se încurajează citirea și studierea Bibliei în toate aspectele vieții Bisericii.

La fel ca în privința ortodoxiei, se ridică problema rolului Tradiției în raport cu Scriptura. Chiar și atunci când sunt prezentate ca surse paralele ale revelației, raportul nu este întotdeauna clar: uneori este un raport de coordonare, alteori de subordonare. De asemenea, o altă întrebare lansată în finalul părții despre perspectiva catolică este legată de locul rezervat Magisteriului în probleme de interpretare, și desigur echilibrul dintre Scriptură, Tradiție și Magisteriu, scrie Radu Gheorghiță în volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești.

Ajungem astfel la cea de-a treia perspectivă supusă analizei, poziția evanghelică despre rolul Scripturii în Biserică și despre natura demersului hermeneutic. Una dintre primele probleme cu care se confruntă cercetătorul, însă, este tocmai definirea identității evanghelicilor. Numărul mare de confesiuni care aparțin tradiției teologico-esclesiastice protestante, precum și diversitatea lor, aspecte des semnalate și criticate de reprezentanții confesiunilor ortodoxă și catolică, sunt realități ce complică orice încercare de a preciza și delimita identitatea lor.

Dificultatea majoră în a-i defini pe evanghelici constă tocmai în găsirea unei definiții care să fie suficient de generală pentru a permite includerea tuturor confesiunilor care se consideră protestante, dar și suficient de particulară pentru a permite delimitarea acestora de celelalte confesiuni creștine. Unul dintre elementele deteminante în acest demers este tocmai raportul pe care fiecare dintre aceste confesiuni îl are față de Sfintele Scripturi și interpretarea lor.

Și totuși, în această diversitate mare de confesiuni, dacă există un numitor comun ce îi caracterizează laolaltă pe protestanți și, prin extensie, pe evanghelici, acesta este neîndoielnic crezul lor față de Scripturi, rezumat cel mai bine de dictonul clasic protestant sola Scriptura. Trebuie menționat faptul că principiul sola Scriptura poate fi înțeles corect doar în simbioză doctrinară cu celelalte patru puncte cardinale din teologiei protestante: solus Christus, afirmarea centralității persoanei, vieții și misiunii lui Isus Cristos, sola gratia, accentuarea harului divin ca esență a modului în care Dumnezeu se raportează la întreaga Sa creație și în modul suprem la ființa umană, sola fide, accentuarea credinței ca esență a răspunsului uman dat lucrării salvatoare a lui Dumnezeu și sola crucis, așezarea jertfei Fiului lui Dumnezeu în centrul lucrării de mântuire.

Evanghelicii susțin inspirația plenară a Scripturii, prin care își afirmă crezul că Sfînta Scriptură este inspirată de Dumnezeu în întregime, altfel spus, atât în totalitatea ei, cât și în părțile sale componente. Evanghelicii susțin, de asemenea, claritatea și atotsuficiența Bibliei. Doctrina despre claritatea Scripturii pretinde că Scriptura are capacitatea de a comunica, de a transforma ființele umane și de a oferi un ghid vrednic de crezare pe care oamenii se pot bizui fără nicio rezervă.

Intim legată de această afirmație este accentuarea nevoii sprijinului Duhului Sfânt pentru înțelegerea, asimilarea și acceptarea mesajului divin al Scripturii, chiar dacă acceptarea rolului jucat de Duhul Sfânt nu anulează responsabilitatea interpretului de a angaja un efort susținut în munca de interpretare.

Cea mai frecventă critică adusă abordării evanghelice este cea adusă principiului sola Scriptura, care deseori este descris în termenii „bibliolatriei”, idolatrizarea unei cărți, un gen de idolatrie cu nimic mai puțin vinovată decât orice altă formă de idolatrie, remarcă Radu Gheorghiță. În același baraj de acuze, Scriptura ca autoritate finală devine un virtual „papă de hârtie”.

Întrebarea care mi se pare evidentă, încheie Radu Gheorghiță, este: oare axiomatica confesională este într-adevăr atât de diferită de la o confesiune la alta? Oare axiomaticile celor trei confesiuni sunt într-adevăr chiar atât de diferite cum par ele la prima vedere? Nu cumva rezultatele atât de apropiate ale implementării unei doctrine sunt o dovadă în sine tocmai a unor suprapuneri substanțiale între premisele fiecăreia, iar diferențele presupuse sunt doar la nivel de limbaj și formulări ale pozițiilor? Iată o serie de întrebări vrednice de un dialog interconfesional pe această temă, care sperăm să fie unul dintre rezultatele analizelor prezentate în acest volum.

În continuare, în lucrarea Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, coordonată de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu, Eugen Matei se discută despre „Teologia evanghelicilor români: rădăcini și perspective”. Capitolul realizat de Eugen Matei în volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești propune trei etape în evaluarea teologiei evanghelice. Prima etapă articulează o anumită concepție privind locul și rolul teologiei în contextul lucrării lui Dumnezeu în creație. A doua etapă se concentrează asupra identificării principiului denominațional distinctiv al fiecărui grup de evanghelici români: baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali. În cea de-a treia etapă, pe baza primelor două, lucrarea propune câteva posibile jaloane de dezvoltare viitoare a teologiei evanghelice românești, care ar putea duce la ieșirea din izolaționismul actual, atât forțat de condițiile istorice din anii comunismului, cât și autoimpus, și poziționarea acestei teologii într-un mod care să faciliteze aplicarea principiilor Împărăției lui Dumnezeu, în contextul social și cultural față de care creștinii evanghelici români sunt făcuți răspunzători.

Prima confesiune luată în discuție este baptismul. Sub raport istoric, baptiștii provin din mișcarea separatistă din Anglia de la începutul secolului al XVII-lea, inițiată de grupurile de puritani care s-au desprins din Biserica Anglicană. În Catehismul Apostolic, publicat în 1918, Ioan Socaciu, student la Southern Baptist Theological Seminary, include particularitățile credinței baptiste: autoritatea Scripturii, credința apostolică (întruparea lui Cristos, moartea Lui pentru păcătoși, învierea, înălțarea și a doua venire), necesitatea pocăinței și a botezului în numele Sfintei Treimi, numai credincioșii născuți din nou pot fi botezați, copiii nu trebuie botezați până nu cred și urmează poruncile lui Cristos, Biserica este compusă din botezați născuți din nou prin sângele lui Cristos, separarea Bisericii de stat, libertatea religioasă, evanghelizarea întregii lumi și educarea tuturor întru cunoașterea Adevărului și „îmbunătățirea întregii lumi”.

Apoi, mișcarea Fraților, din care se trag creștinii după Evanghelie din România, a început în prima jumătate a secolului XIX pe continentul european, în biserica de stat din cantonul Geneva, de unde s-a extins în Elveția și în insulele britanice. Această mișcare își are originea în dificultatea unor credincioși de orientare evanghelică din cadrul bisericii de stat (reformată în Geneva și anglicană în Marea Britanie) de a trăi un creștinism autentic, așa cum l-au înțeles ei din Scripturi, în particular din cauza relației strânse dintre Biserică și stat. Așadar, mișcarea Fraților s-a format în context calvinist ca o reacție, pe de o parte la clericalismul bisericilor de stat, și pe de alta, la fragmentarea denominațională a celorlalte mișcări nonconformiste (prezbiterieni, baptiști, metodiști, etc), percepută ca o fragmentare a Trupului lui Cristos. Practic, toate elementele teologice distincte ale acestei mișcări sunt legate de perspectiva ei eclesiologică, care caută o cale de mijloc între aceste două extreme. Primele expuneri ale principiilor de credință ale Creștinilor după Evanghelie din România din 1925 și 1930 reflectă instinctul doctrinar-eclesial fundamental al Mișcării Fraților, care nu doresc să poarte vreun nume deosebit decât „creștini”, asemenea tuturor celor care sunt născuți din nou în Cristos prin Duh, și nu doresc să urmeze alte practici eclesiale decât cele neotestamentare. Există trei aspecte teologice fundamentale ale mișcării: Masa Domnului ca act eclesial constitutiv – așadar creștinii după Evanghelie practică cina în fiecare duminică dimineață; congregaționalismul pur – independența totală a bisericii locale de a rândui prezbiteri și diaconi, și multiplicitatea prezbiterilor; și literalismul biblic – întoarcerea la Scriptură ca autoritate ultimă.

În al treilea rând, Eugen Matei discută despre mișcarea penticostală. Penticostalii din România fac parte din valul penticostalismului clasic de la începutul secolului XX. În SUA, baptiști români au frecventat diferite întruniri penticostale și, preluând anumite doctrine și practici specifice, pe la 1922-1923 au format primele biserici penticostale românești. Doctrinele definitorii ale penticostalismului sunt: botezul cu Duhul Sfânt la a doua experiență a harului, diferită de nașterea din nou și dovedită prin vorbirea în limbi; manifestarea darurilor și lucrărilor supranaturale, în particular de vindecare, ca la începutul Bisericii și escatologia milenistă – concepția despre revărsarea deosebită a Duhului acum, în zilele de pe urmă, cu daruri supranaturale, inclusiv de vestire a Evangheliei în toate limbile pământului.

Însă putem încheia cu un puternic element comun ușor de identificat la evanghelicii români, și anume pocăința. Elementul convertirii, al întoarcerii la Dumnezeu, al pocăinței, a fost atât de comun în rândul evanghelicilor români, încât adesea erau și continuă să fie numiți „pocăiții”, termenul fiind aplicat tuturor, fără a se distinge nuanțele caracteristice diverselor grupări evanghelice.

Ar mai fi multe de spus despre hermeneutica și teologia evanghelicilor români, însă vă lăsăm să descoperiți bogăția de idei din volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu. Noi vom continua și în articolul următor cu un alt subiect din această lucrare extrem de cuprinzătoare, bine documentată și utilă, muzica și închinarea în viața creștinilor evanghelici.

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Un gând despre „Omul evanghelic – partea a 2-a – Hermeneutica și teologia”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s