7615Pentru că a trecut ceva timp de când n-am mai prezentat o carte aici pe blog, cred că vă veţi bucura de prezentarea cărţii de astăzi. Ea se numeşte Calmul din mijlocul furtunii şi este prima carte de Max Lucado pe care am citit-o. Este şi una dintre cele care mi-au plăcut cel mai mult dintre cele scrise de el, şi, ca de obicei când prezint o carte de-a lui, o să-l las mai mult pe el să vorbească.

Subtitlul cărţii este O zi din viaţa lui Isus, pentru că autorul prezintă a doua cea mai stresantă zi din viaţa lui Isus în afară de ziua răstignirii. O zi în care înainte ca dimineaţa să devină seară, El are motive să plângă, să fugă, să strige, să blesteme, să laude, să se îndoiască. Este ziua în care Mântuitorul află vestea morţii lui Ioan Botezătorul, ucenicii vin să-i dea raportul despre activitatea lor de când Isus i-a trimis „pe teren“, noroadele îl învăluie din toate părţile, are loc hrănirea miraculoasă a mulţimilor, iar seara se încheie cu o furtună pe mare, în timpul căreia Isus vine la ucenicii umblând pe ape.

În această tapiserie a emoţiilor, cum o numeşte Max Lucado, există un fir care străluceşte, spune el. În această simfonie, există un cântec care se înalţă. În această poveste, există o lecţie care alină. Ai mai auzit-o, dar poate ai uitat-o. Uită-te cu atenţie. Ascultă bine. Adu-ţi aminte: Isus ştie ce simţi.

Pentru ca tu şi eu să credem că Vindecătorul ne cunoaşte rănile, El S-a pus în situaţia noastră, suferind El Însuşi durerile şi temerile care ne apasă. Respingerea? A simţit-o şi El. Ispita? Nu I-a fost străină. Sentimentul de singurătate? L-a trăit din plin. Moartea? A gustat-o. Dar stresul? Ar fi putut scrie un bestseller pe această temă. De ce a făcut toate acestea? Dintr-un singur motiv: pentru ca atunci când treci prin suferinţă, să vii la El – la Tatăl şi la Medicul tău – şi să-L laşi să te vindece.

Primul lucru pe care îl identifică autorul şi care L-a ajutat pe Isus să rămână calm în mijlocul furtunii a fost dragostea faţă de oameni.

Când Isus privea oamenii, vedea o ocazie de a-i iubi şi de a le afirma valoarea. Când ucenicii priveau oamenii, vedeau mii de probleme. Dar pe Hristos nu L-a părăsit niciodată calmul. Alarma nu s-a declanşat deloc. Ce anume din ce ştia Isus L-a făcut capabil să facă ceea ce a făcut? El cunoştea valoarea imensă a oamenilor. Şi pentru că ştia asta, oamenii nu erau o sursă de stres, ci o sursă de bucurie.

În strânsă legătură cu acestă idee este capitolul Când pescarii nu pescuiesc, care ne învaţă o lecţie importantă:

Când cei chemaţi să pescuiască nu pescuiesc, se luptă între ei. Când energia care ar trebui folosită în exterior este consumată în interior, rezultatul este exploziv. În loc să întindem o mână de ajutor, întindem spre alţii un deget acuzator. În loc să fim pescarii oamenilor pierduţi, devenim criticii oamenilor mântuiţi. În loc să îi ajutăm pe cei care suferă, îi facem să sufere pe cei care ne ajută. Dar când cei care sunt chemaţi să pescuiască, pescuiesc, ei înfloresc pur şi simplu. Isus ştia acest lucru. El nu s-a izolat şi nu a trimis acasă mulţimile până nu i-a vindecat pe cei bolnavi şi i-a învăţat multe lucruri. Sinele a fost uitat… ceilalţi au fost slujiţi… şi stresul a dispărut.

Ultimele capitole ale primei părţi, care se numeşte Presiunea solicitărilor, sunt nişte capitole scurte ce conţin întâmplări adevărate din viaţa de zi cu zi chiar a autorului sau istorioare menite să ilustreze câteva adevăruri importante. Iată câteva dintre ele.

Lumea bubuie cu putere la uşa ta; dar bătaia lui Isus este uşoară. Vocile strigă cerându-ţi dedicarea; Isus ţi-o cere cu blândeţe şi cu duioşie. Lumea promite plăceri ţipătoare; Isus promite o cină liniştită… cu Dumnezeu. Ce voce auzi?

Dumnezeu ne-a încredinţat şi nouă o încărcătură: copii, soţii, soţi, prieteni. Sarcina noastră este să ne facem partea şi să ne asigurăm că această încărcătură ajunge la destinaţie. Şi totuşi, când programul dobândeşte prioritate în faţa oamenilor, oamenii suferă. Cât de mult sacrificăm din încărcătură pentru a ajunge pe locul întâi?

Pornind de la relatarea unei experienţe personale a unei zile care mergea prost departe de casă, în care starea lui s-a schimbat când a sunat-o pe soţia lui, Max Lucado face legătura cu situaţia lui Isus şi arată că ceea ce L-a ajutat pe Isus să-şi păstreze calmul a fost faptul că a „sunat“ acasă – s-a dus să se roage.

Isus, fiindcă ştia că au de gând să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur. Isus prefera să fie singur cu adevăratul Dumnezeu, decât să fie într-o mulţime cu oamenii nepotriviţi.

A doua parte a cărţii se numeşte Furtuni de îndoială şi începe cu istorisirea episodului umblării pe mare a lui Isus. În prima parte a fost vorba despre stres, acum este vorba despre furtuni. Stresul, spune Max Lucado, îţi atacă nervii. Furtunile îţi atacă credinţa. Stresul întrerupe. Furtunile distrug. Stresul vine ca o sirenă. Furtunile vin ca un proiectil. Stresul înnorează ziua. Furtunile aduc noaptea.

Toate întâmplările pe care le istoriseşte Max Lucado în continuare au acelaşi mesaj:

Când nu-L poţi vedea, încrede-te în El. Silueta pe care o vezi nu este o fantomă. Vocea pe care o auzi nu este vântul. Isus este mai aproape decât ai visat vreodată.
Dumnezeu nu a promis niciodată că drumul va fi uşor, dar ne-a asigurat că la sosire vom vedea ca a meritat. Poate că Dumnezeu nu va face cum vrei tu, dar va face cu siguranţă ce este drept şi cel mai bine.
El este Tatăl înaintării pe cale. Ai încredere în El, căci te va duce acasă. Şi încercările din timpul călătoriei se vor pierde în bucuriile ospăţului.

Vedem doar un fragment din viaţa noastră. Nefericirile şi grozăviile vieţii sunt doar o pagină dintr-o carte imensă. Nu trebuie să ne grăbim niciodată cu concluziile. Cel mai bine este să ne rezervăm judecata asupra furtunilor vieţii pentru momentul în care vom cunoaşte povestea întreagă.

Un alt capitol foarte frumos este cel intitulat Legile farului, pe care vă invit să-l descoperiţi voi înşivă.

Capitolul următor se numeşte El vorbeşte în furtună. Ceea ce face Max Lucado acum este să ne ajute să ne întoarcem în timp, la o altă viaţă cuprinsă de furtună, cea a lui Iov şi să vedem cum Dumnezeu îi vorbeşte din şi în mijlocul furtunii.

„Nu datorez nimănui nimic“ declară Dumnezeu în timp ce vântul se înteţeşte. „Sub cer totul este al Meu“. Şi Iov nu avea cum să contrazică aceste cuvinte. Dumnezeu nu datorează nimănui nimic. Nici explicaţii. Nici scuze. Nici ajutor. Dumnezeu nu are nicio restanţă de plătit şi nicio favoare de returnat. Dumnezeu nu are obligaţii faţă de niciun om. Tocmai de aceea este uimitor faptul că ne-a dat totul.

Revenind la furtuna în timpul căreia Isus a venit la ucenici umblând pe mare, Max Lucado îşi imaginează ce ar fi scris unul dintre ei dacă ar fi ţinut un jurnal pentru acea zi, iar concluzia lui este că ucenicii ar fi făcut-o din nou. Ar mai fi trecut prin acea furtună ca să-L descopere pe Dumnezeu, pentru că, spune el, Dumnezeu foloseşte furtunile din viaţa mea drept cărarea Lui către mine.

După furtună, ei I s-au închinat. Nu I s-au închinat când a vindecat leproşii, când a iertat femeia adulteră sau când a predicat maselor. Numai după incidentul acela de pe mare I s-au închinat. De ce? Simplu. De data aceasta ei sunt cei salvaţi. De data aceasta, capul lor este scos din laţ. Trupurile lor sunt smulse din ghearele adâncului.

Când Îl recunoşti pe Dumnezeu Creatorul, Îl admiri. Când Îi recunoşti înţelepciunea, înveţi de la El. Când Îi descoperi puterea, te bizui pe El. Dar numai atunci când te salvează I te inchini.

Închinarea este actul voluntar prin care cel mântuit îşi manifestă recunoştinţa faţă de Mântuitorul lui, cel vindecat faţă de Vindecătorul lui şi cel eliberat faţă de Eliberatorul lui. Şi dacă tu şi eu putem să lăsăm să treacă zile întregi fără să simţim imboldul de a spune „mulţumesc“ Celui care ne-a mântuit, ne-a vindecat şi ne-a eliberat, am face bine să ne amintim ce a făcut El pentru noi.

Ultima parte a cărţii se numeşte Ghimpele veninos al eşecului. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut mie foarte mult din această ultimă parte este capitolul intitulat Teama transformată în credinţă şi perspectiva nouă pe care o aduce Max Lucado asupra umblării pe mare a lui Petru.

Marile acte de credinţă sunt rareori rodul unor calcule la rece. Nu logica l-a îndemnat pe Moise să ridice toiagul în timp ce stătea pe malul Mării Roşii. Nu cercetările medicale l-au convins pe Naaman să se scalde de 7 ori în râu. Nu judecata elementară l-a impins pe Pavel să abandoneze Legea şi să accepte Harul. Iar în odaiţa din Ierusalim cei care s-au adunat ca să se roage pentru eliberarea lui Petru nu erau un comitet bisericesc plin de credinţă, ci un grup de credincioşi temători, derutaţi şi încolţiţi. Şi niciodată nu au fost mai puternici ca atunci. La originea actelor de credinţă stă adesea o sămânţă de frică.

Credinţa este abandonarea disperată a bărcii pe cale de scufundare a eforturilor omeneşti şi rugăciunea ca Dumnezeu să vină lângă noi şi să ne scoată din apă.

În încheiere vă las cu rugăciunea lui Max Lucado referitoare la cei care vor citi această carte:

Mă rog ca după ce vei fi citit această carte să fii şi mai bine pregătit pentru următoarea furtună. Rugăciunea mea este să găseşti aici un cuvânt, o poveste, un verset sau un gând care să te convingă de faptul ca El este foarte aproape. Mă rog ca parcurgând aceste rânduri să-ţi aminteşti că glasul care a liniştit marea dezlănţuită a Galileii va linişti şi furtuna din lumea ta.

Puteţi asculta episodul în care am prezentat această carte aici.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s