Biserica a uitat învăţăturile despre linişte, solitudine şi meditaţie care sunt parte a moştenirii iudeo-creştine şi care oferă o mare putere sufletului. Am trecut de la linişte la gălăgie. Am trecut de la meditaţie la activităţi pline de mişcare. Am trecut de la tăcere la incapacitatea de a rămâne concentraţi asupra unui gând chiar şi pentru un moment, astfel încât următoarea activitate din program trebuie să înceapă de îndată ce se termină activitatea precedentă.
În serviciile noastre religioase nu mai avem timp pentru tăcere şi contemplaţie. Am trecut de la gândire atentă la repetarea unor sunete. Am dărâmat puntea dintre minte şi inimă şi ne-am îndreptat spre una din cele două extreme: fie suntem incapabili să implicăm cultura, fie reflectăm cultura. Fiecare nevoie a sufletului este satisfăcută de Evanghelie, dar, ca un om beat, pendulăm între cei doi pereţi fără a ne găsi echilibrul.
Noua Spiritualitate ne obligă să examinăm cum facem ceea ce facem. Provocarea noastră este cum să adaptăm forma, fără a compromite esenţa credinţei noastre. Nevoia de comunitate este o dorinţă profundă a mentalităţii postmoderne. Modul în care noi construim această comunitate va modela Biserica în viitor.
Ravi Zacharias, De ce Isus? Să redescoperim adevărul în epoca spiritualităţii consumeriste de masă
