„Rugă în noapte” de Tish Harrison Warren

Veghează, Doamne, împreună cu cei care muncesc, veghează sau plâng în această noapte și trimite-Ți îngerii la cei care dorm. Îngrijește-Te de cei bolnavi, Hristoase, Doamne; dă-le odihnă celor trudiți, binecuvântare celor pe moarte, mângâiere celor suferinzi, milă celor chinuiți, ocrotire celor bucuroși. Și totul de dragul iubirii Tale. Amin.

Această rugăciune, numită Completoriu face parte din Cartea de Rugăciune Comună Anglicană și încheie Liturghia orelor, fiind ultima rugăciune rostită înainte de a merge la culcare.

Te invit să vedem cum a ajutat-o această rugăciune pe Tish Harrison Warren, autoarea cărții Rugă în noapte – Pentru cei care muncesc, veghează sau plâng. Tish Harrison Warren a avut o rubrică permanentă în The New York Times timp de doi ani, contribuie și la revista Christianity Today și scrie cărți, printre care se mai numără Liturghia obișnuitului.

Cartea Rugă în noapte, este o meditație pe marginea rugăciunii citate mai sus. Vorbește despre cum să continuăm pe calea credinței fără să tăgăduim întunericul. Despre suferința teribilă, dar comună, pe care o îndură fiecare dintre noi și despre ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu, în contextul ei.

Tish Harrison Warren și-a încheiat cartea de Paște în 2020, iar apariția ei în 2021 a fost cu siguranță o mult-așteptată mângâiere pentru mulți în contextul istoric al ultimilor ani, în care cu toții am fost afectați de pandemia de COVID-19 sau de războiul din Ucraina sau de ambele, pe lângă dramele personale prin care trecem cu toții la un moment dat.

Ceea ce face această carte deosebită este că pornește de la o dramă personală din viața autoarei. Tish Harrison Warren povestește despre experiența devastatoare a pierderii unei sarcini. În contextul acestei suferințe, ea redescoperă rugăciunea Completoriu, care o ajută să reînvețe să se roage.

În mediul evanghelic nu prea suntem obișnuiți cu rugăciunile scrise de alții, în afara celor pe care le găsim în Biblie. De aceea, este utilă prima parte a cărții în care autoarea arată care este rostul acestor rugăciuni scrise, multe dintre ele vechi de secole.

De-a lungul timpului, pasiunea credinței noastre fluctuează. Un lucru normal în viața creștinului. Rugăciunile și practicile moștenite ale Bisericii ne țin mai aproape de credințele noastre, mult mai trainic decât perspectivele noastre oscilante sau exprimarea liberă.

Iată cum își explică Stanley Hauerwas iubirea pentru „rugăciunile altor oameni”: Nu trebuie să inventăm nimic. Știm că vom rosti aceste rugăciuni. Știm că ne vom uni în citirea unui psalm. Apoi urmează citirea unei alte porțiuni din Scriptură… Se pot spune multe lucruri despre creștinism ca repetiție și eu cred că evanghelismul nu are suficientă repetiție care să-i pregătească pe creștini să supraviețuiască într-o lume în care suntem ispitiți constant să credem că trebuie să facem ceva nou.

Când rostim rugăciunile încredințate nouă de biserică – rugăciunile psalmistului și ale sfinților, Tatăl Nostru și cele ale slujbei din timpul zilei – ne rugăm dincolo de ceea ce știm, credem sau am strâns înlăuntrul nostru. „Rugăciunile altor oameni” m-au ucenicizat, m-au învățat să cred din nou, scrie Tish Harrison Warren în cartea Rugă în noapte.

Aveam nevoie de o alinare care să privească în ochi pierderea și moartea, mărturisește ea. Completoriul Îi șoptește lui Dumnezeu în întuneric. Și asta a trebuit să învăț să fac – să mă rog în bezna anxietății și a vulnerabilității, în îndoială și dezamăgire. Completoriul a dat cuvinte neliniștii și durerii mele și mi-a permis să regăsesc doctrinele bisericii nu ca pe niște mici antidoturi pentru durere, ci ca pe o lumină în întuneric, o veste bună.

Până să ajungem la acea veste bună, ne izbim însă de realitatea faptului că Dumnezeu nu împiedică orice lucru rău din viața noastră. Nu putem avea această încredințare, deoarece El nu a promis niciodată așa ceva. Aparent, acest lucru nu este treaba Lui. Creatorul nostru ne permite să rămânem vulnerabili.

Teodiceea este conceptul abstract de „problemă a durerii” – dilema logică a modului în care Dumnezeu poate fi bun și atotputernic, chiar dacă în lume se întâmplă în mod regulat lucruri oribile. Include, de asemenea, criza de credință care apare adesea în urma confruntării cu suferința.

În cele din urmă – în cazul meu, literalmente în întunericul nopții, scrie Tish Harrison Warren – problema teodiceei nu poate fi rezolvată. Așa cum scria Flannery O’Connor, nu este „o problemă care trebuie rezolvată, ci un mister care trebuie îndurat”. Pentru că misterul necesită lucruri care sunt în mod fundamental dincolo de înțelegerea noastră.

Creștinii au cunoscut dintotdeauna realitatea durerii. Au trecut prin războaie și epidemii, fără vaccinuri sau medicină modernă, când moartea era mereu la ușă, când suferința era pretutindeni și inevitabilă, când nopțile erau îngrozitor de întunecate. Cu toate acestea, milioane de credincioși s-au încăpățânat mult timp să respecte această antinomie: Dumnezeu este bun și puternic, iar în lume se întâmplă cu regularitate lucruri teribile.

Biserica a cunoscut dintotdeauna paradoxul, dar, în loc să îl rezolve, a lăsat tensiunea aceasta să persiste. Am lăsat acest acord să zumzăie în disonanță timp de mii de ani, crezând mereu că se va rezolva doar atunci când Dumnezeu Însuși va rosti nota consonantă finală.

Întrebarea mea cea mai profundă, Unde este Dumnezeu în toate acestea?, e o durere pe care sper să o îndur până când tânjirea mea își va găsi împlinirea. Vreau dreptate, vreau înviere, vreau integritate, bunăstare și restaurare. Și nu voi fi mulțumită până când Dumnezeu – în fața căruia întrebările noastre se risipesc – nu va îndrepta fiecare lucru, scrie Tish Harrison Warren, dând glas tuturor celor ce suferă.

Dacă există ceva care să se apropie cât de cât de un răspuns creștin la întrebările noastre despre teodicee, atunci narațiunea creștinismului este răspunsul.

Dumnezeu nu a împiedicat lucrurile rele față de Dumnezeu Însuși.

Să privim la Isus înseamnă să acceptăm acest lucru: Creatorul nostru a simțit durerea, a cunoscut necazurile și este obișnuit cu suferința. Dar speranța noastră în mijlocul suferinței nu constă doar în a privi la biografia unui antic încremenit în paginile Bibliei. Istorisirea Evangheliei nu este o simplă formulă magică sau o relicvă a istoriei. Ea este vie și continuă. Lucrarea lui Isus se desfășoară mai departe, chiar și acum, în viața noastră de zi cu zi. Așadar, în greutăți, nu ne uităm la Isus doar ca la cineva care a trecut pe acolo, cândva, într-un trecut îndepărtat. Descoperim că El este aici cu noi, la timpul prezent. El participă la suferința noastră, așa cum – în mod misterios – în suferința noastră participăm la plinătatea vieții lui Hristos, ne amintește Tish Harrison Warren.

Când nu mă puteam ruga, biserica mi-a spus: „Iată rugăciunile.” Când nu puteam să cred, biserica mi-a spus: „Vino la masă și te hrănește.” Când nu mă puteam închina, biserica a cântat pentru mine pe limba credinței.

Modalitățile moștenite de rugăciune și de închinare – practicile liturgice – sunt movilele așezate de străvechea biserică pentru a ne ajuta să îndurăm acest mister, pentru a ne menține pe calea credinței, pentru a ne ghida spre casă.

Speranța pe care Dumnezeu ne-o oferă este aceasta: va rămâne aproape de noi, chiar și în întuneric, în îndoială, în temeri și vulnerabilitate. El nu promite că va împiedica să ni se întâmple lucruri rele, că nu va veni noaptea, că nu va fi terifiantă sau că vom fi trași imediat la mal. Dar ne promite că nu vom fi singuri. El va veghea cu noi în timpul nopții.

Partea a doua a cărții Rugă în noapte de Tish Harrison Warren este intitulată Calea celor vulnerabili. Aici este vorba despre recunoașterea durerii și „permisiunea” și chiar nevoia pe care o avem să plângem în drum spre vindecare. De multe ori ne grăbim să ne spunem nouă înșine sau altora acele pasaje din Biblie care credem noi că ne-ar ajuta să trecem cât mai repede „peste” o suferință și nu ne lăsăm timpul necesar de a plânge ceea ce trebuie plâns.

De aceea, trebuie să învățăm să plângem. Acest lucru nu ne vine multora în mod natural. Trebuie să ne permitem să observăm, să recunoaștem și să trăim tristețea. Dar noi ne împotrivim în toate felurile, ca indivizi, cultură și biserică.

Dar dacă nu-i facem loc durerii să se desfășoare, nu putem cunoaște profunzimea iubirii lui Dumnezeu, vindecarea pe are El o smulge din durere, modul în care ea aduce înțelepciune, mângâiere și chiar bucurie.

Dacă nu ne facem timp pentru suferință, ea nu va dispărea pur și simplu. Durerea este încăpățânată. Se va face auzită sau vom muri încercând să o reducem la tăcere. Dacă nu o înfruntăm în mod direct, iese la iveală pe la margini, în moduri care nu sunt întotdeauna recunoscute ca fiind cauzate de durere: furie explozivă, anxietate necontrolată, superficialitate, amărăciune, dependență necontrolată. Durerea este un strigoi care nu se odihnește până când scopul ei nu a fost îndeplinit, scrie Tish Harrison Warren.

Ca biserică, trebuie să învățăm să încetinim și să lăsăm golul să rămână neîmplinit. Trebuie să ne facem timp pentru suferință.

Ucenicia creștină este un antrenament de o viață pentru a fi atenți la lucrurile corecte, pentru a observa lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră și în lume. Printr-o practică îndelungată, ne desprindem privirea de la distrageri și de la temeri și ne îndreptăm atenția înspre lucrurile de care este interesat Dumnezeu. Învățăm să veghem. Liniștea, nemișcarea și atenția sunt rare în lumea noastră tot mai zgomotoasă, digitalizată și frenetică.

În acest proces, scrie Tish Harrison Warren, Frumusețea mi-a fost ca o mamă, mângâindu-mă în îmbrățișarea ei fără cuvinte. Și iată ce m-a frapat în acel moment, ce m-a făcut să plâng: nu exista niciun loc din care ea să lipsească. Nu există spațiu pe pământ – nici tristețe prea adâncă – în care un lujer crud de slavă să nu se strecoare cumva prin crăpăturile din ciment.

Frumusețea nu înlătură durerea suferinței sau a vulnerabilității. Un cântec de cicadă sau o cafea bună nu vor face să doară mai puțin pierderea unui soț sau a unei prietenii, și nici nu vor ușura o zi mai grea. Dar în momentele în care credem că angoasa și întunericul sunt tot ce există pe lume, că nu mai este nimic bun sau solid, frumusețea ne amintește că poveștile noastre nu sunt doar despre păcat, durere și moarte. Există o strălucire eternă. Nu îndeajuns pentru a ne răspunde la întrebări sau a găsi vreun răspuns metafizic, dar suficientă uneori pentru a ne ajuta să trecem peste următoarea oră. Iar pentru a face față unui mister, avem nevoie doar de suficientă lumină pentru a mai face un pas.

În partea a treia a cărții Rugă în noapte Tish Harrison Warren prezintă O taxonomie a vulnerabilității. Pentru a îndura misterul, trebuie să învățăm să navigăm pe valurile înspumate ale uimirii, scrie ea.

Mike Cosper scrie: „Pentru a trăi în Împărăția lui Dumnezeu sau pentru a căuta să trăim într-o lume diferită de mediul nostru dezvrăjit, este nevoie de o reordonare totală a obiceiurilor și angajamentelor noastre.” Suntem modelați de aproape toate impulsurile culturii noastre să credem că aici și acum este tot ce există; că singura speranță pentru noi se găsește în ceea ce putem gusta, mirosi, simți și vedea, remarcă Tish Harrison Warren. Pentru a crede în ceva dincolo de lumea materială, trebuie să adoptăm practici care să ne formeze imaginația – și inimile și mințile – în lumina învierii, în lumina posibilității că, așa cum ne amintește Elizabeth Barrett Browning: „Pământul este plin de cer și fiecare tufiș obișnuit arde cu prezența lui Dumnezeu.”

În acest fel, încheie Mike Cosper, descoperim că prezența misterului în lume este o invitație la uimire, iar o lume fără mister este o lume a disperării.

Viața este plină de necazuri, iar calea lui Isus este grea. El nu a promis niciodată altceva. Ceea ce promite El este viața din belșug și este nevoie de o viață întreagă de practicare a acestui meșteșug al credinței creștine pentru a căpăta o înțelegere despre ce înseamnă asta. Dar cei chinuiți mă învață că acea viață din belșug nu este ceea ce cred eu că este; nu este o căsnicie perfectă sau o viață de succes nesfârșit. Este întotdeauna o cruce și o înviere, arată Tish Harrison Warren.

În cele din urmă, speranța noastră nu este doar că Hristos poate fi găsit printre cei suferinzi, ci că suferința va lua sfârșit. Sperăm – și ne rugăm – că mila lui Dumnezeu este activă, că Dumnezeu lucrează pentru a-i restaura pe cei suferinzi și pentru a judeca, învinge și distruge orice cauză a suferinței.

În final, Îi cerem lui Dumnezeu să protejeze bucuria, să protejeze acea parte din noi care este suficient de curajoasă pentru a crede că se întâmplă și lucruri bune.

Da, se întâmplă și lucruri bune. O parte deconcertantă a umblării cu Dumnezeu care nu împiedică să se întâmple lucrurile rele este că în mod clar El face ca lucrurile bune să se întâmple și ele – o face adeseori. Dumnezeu este năucitor de imprevizil și de nestingherit.

Sunt multe lucruri pe care nu le putem ști despre Dumnezeu.

Prin urmare, a fi creștin înseamnă să cinstești ambiguitatea. Este nevoie de dorința de a îndura misterul, de a admite că există limite ale cunoașterii. Viața cu Dumnezeu merge pe principiul „cunoașterii necesare” și se pare că sunt o mulțime de lucruri pe care nu trebuie să le știm, observă Tish Harrison Warren spre finalul cărții.

Dumnezeu este mai cuprinzător și mai misterios decât putem înțelege și totuși El S-a revelat. A venit și ne-a spus cine este. Dumnezeu a vorbit. Iar ceea ce a spus, în Hristos, este că ne iubește și că este de partea noastră. Aceasta este poezia de bază care ne ordonează întreaga viață.

Mi-aș dori să existe o cale mai ușoară, o cale de a învăța să ne încredem în Dumnezeu care să fie pavată cu lux și lejeritate, dar per crucem ad lucem: drumul spre lumină trece prin întuneric – sau mai exact, descoperim în aceste locuri foarte întunecate lumina care se îndreaptă spre noi.

Împreună, îndurăm un mister; locuim în „deja și nu încă”. Însă nu doar îndurăm un mister, ci îl și proclamăm. Când ne împărtășim duminica, spunem împreună: Hristos a murit. Hristos a înviat. Hristos va veni din nou.

Amin! Cartea Rugă în noapte mi s-a părut că reușește să înglobeze firesc multiplele teme care ne-au preocupat și pe noi în ultimii ani și care de obicei sunt tratate separat – suferința, rolul frumuseții, valoarea muncii, rugăciunea după un model scris. Și nu doar că a reușit să arate care este legătura dintre ele, dar o și face cu foarte multă empatie și cu o identificare sinceră cu problemele pe care le discută. Pentru mine această carte a fost o mare mângâiere și o lectură binefăcătoare.

Ascultă episodul integral aici:

Vezi și episodul despre Părinții Bisericii și cărțile de rugăciuni.