Astăzi vom descoperi viața starețului Tadei (1914 – 2003), care a înfruntat atât comunismul, cât și nazismul, suferind în mai multe închisori, având probleme grave de sănătate, dar a cărui înțelepciune a reușit, după căderea comunismului, să strângă mulțimi de oameni însetați după Dumnezeu.
Tomislav Ștrbulovici s-a născut prematur pe 19 octombrie 1914. Părinții săi erau țărani din Vitovnița, un sat românesc din partea răsăriteană a Serbiei. Copilăria, pentru micul Tomislav, în anii războiului și după război, a fost tristă în săraca familie de țărani. A rămas de timpuriu fără mamă, iar tatăl s-a recăsătorit de două ori, fapt care i-a produs multă amărăciune firavului Tomislav. Nici prin statură, nici prin sănătate și nici prin caracter nu se asemuia celorlalți copii din sat, viețuind într-o lume a gândurilor sale, fiind certat, batjocorit și luat în zeflemea.
Dumnezeu a început să-i descopere încă din copilărie taina gândului, a adunării gândurilor și a luptei împotriva împrăștierii gândurilor. De asemenea, de mic și-a dorit să se dedice cu totul Domnului. „Din copilărie am văzut că există slujire – părinții slujesc copiilor, copiii slujesc părinților – și atunci mi-a venit gândul: dacă fiecare slujește cuiva, eu lui Dumnezeu vreau să-I slujesc, căci El este mai presus de toți.”
După terminarea școlii, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a mers la Belgrad pentru tratament. Potrivit evaluării medicale, mai avea de trăit doar cinci ani, adică până în 1937. Tomislav a primit diagnosticul ca pe un semn și o chemare din partea Domnului să se lepede de lume și să dedice acești ultimi ani pocăinței și rugăciunii. A fost primit la mănăstirea Milkovo, unde și-a petrecut primii ani căutându-l sincer pe Dumnezeu, ascultând și împlinind tot ce i se dădea de făcut și cultivând liniștea lăuntrică. A învățat și limba rusă, reușind astfel să citească și uneori chiar și să traducă cu sârguință din lucrările Sfinților Părinți, traduse din limba siriacă în rusă. De altfel, după moartea starețului mănăstirii, de care Tomislav se apropiase foarte mult și a cărui dispariție i-a produs mare mâhnire chiar ani de zile, tot cărțile i-au venit în ajutor. „Când nu aflăm om care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să bucure sufletul și printr-o carte. Căci cărțile creștinești, cărțile Sfinților Părinți, sunt făptuiri preschimbate, prin credința și lucrarea omului, în lăcaș Logosului Întrupat de unde, prin scris și prin sfintele dogme și povețe, energiile lui Dumnezeu se varsă în inimile omenești și luminează mințile oamenilor.”
Anul 1937 a trecut fără ca prognosticul medicilor să se împlinească. În 1938, a devenit ieromonah la o altă mănăstire, Rakovița. Din păcate, acolo a întâmpinat alte probleme. Starețul mănăstirii, împreună cu alți călugări, era simpatizant comunist, iar Tadei și alți „înapoiați”, care refuzau să fie simpatizanți, erau amenințați că vor fi alungați din Patriarhia din Peci atunci când comuniștii vor veni la putere.
În 1941, după izbucnirea războiului, ieromonahul Tadei a încercat să fugă din calea baliștilor, membri ai organizației albaneze naționaliste și anticomuniste. Belgradul se afla sub ocupație, iar Tadei a încercat să treacă în Eparhia Banatului (Sârbesc). A fost arestat în gara din Belgrad pe temeiul că aparține Bisericii Sârbe, care, după părerea ocupanților naziști, era cel dintâi și cel mai important stâlp al rezistenței duhului și istoriei sârbești și trebuia nimicit pentru ca poporul sârb să fie supus. A fost transportat la poliția specială germană, sub învinuirea lipsită de temei că ar fi fugit în Banat să organizeze celule comuniste, fiind astfel „unul dintre organizatorii revoltei împotriva ocupanților”, ceea ce i-ar fi atras după sine o condamnare grea. Germanii l-au interogat și a fost achitat de acuzație „datorită dovezilor insuficiente”.
După ieșirea din închisoare, s-a dus în satul natal, la mănăstirea Vitovnița, dar nici acolo n-a avut pace. Comandantul regiunii l-a chemat și i-a cerut să se pună, ca față bisericească, la dispoziția comandamentului. „Au fost vremuri grele – spunea Starețul Tadei mulți ani mai târziu – când, din pricina unui singur cuvânt sau a unui ordin neîmplinit, asupra omului se putea abate umbra morții.” Starețul și-a mărturisit atunci, chiar și cu riscul pierderii vieții, credincioșia față de voia lui Dumnezeu, slujirea închinată numai lui Hristos și Bisericii.
În 1943 a fost din nou arestat de germani și condamnat la moarte. Atunci, în închisoare, a avut o vedenie în care un înger i-a desfășurat harta Serbiei și i-a spus „Să nu te înspăimânți, să nu-ți fie frică, căci va trebui încă pe mulți să mângâi și să îmbărbătezi!”
Trecând prin temnițele Petrovaț și Pojarevaț, a fost închis de germani în Mănăstirea Voilovița, unde se afla și Nicolae Velimirovici.
După război, la dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei s-a reîntors la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi a devenit vicar al acesteia. Acolo a găsit o situație gravă. Clădirile mănăstirilor fuseseră în mare măsură distruse și părăsite, în mănăstire aflându-se mai multe zeci de familii de refugiați, dar și un punct de comandă al partizanilor. „Mult m-am chinuit acolo. Comuniștii mi-au pricinuit multe griji și necazuri. Ori de câte ori puteau să îngreuieze situația, aprig se mai osteneau. Dar – Slavă Domnului! – pe toate le-am biruit cu ajutorul lui Dumnezeu.” Toate aceste probleme l-au dus la două căderi nervoase grave. Le-a primit ca pe o mustrare de la Dumnezeu că trebuie să-și schimbe felul de viață. Lupta cu gândurile – ale cărei adâncuri tainice le-a atins încă din copilărie, dar de care s-a apucat mai cu seamă de când s-a călugărit – a început să fie din ce în ce mai aprigă și mai anevoioasă: a început să înțeleagă că a fi creștin înseamnă a te lupta cu gândurile fără preget și fără cruțare, împotriva răului și a morții dintru sine, luptă în care nu există o linie a frontului și nici tihnă.
La începutul anilor 1980, au început să vină la mănăstirea Vitovnița adevărate râuri de credincioși însetați să îl asculte pe starețul Tadei. Convorbiri, învățături, povețe, rugăciuni, durau cu ceasurile, până în adâncul nopții, spre dimineață. Credincioșii plecau de acolo mângâiați, vindecați, dezlegați. Pentru stareț, însă, mulțimea de oameni care veneau a reprezentat o altă povară în special pentru sănătate, deoarece vorbea îndelung și lua asupra lui chinurile și poverile cu care veneau credincioșii la el. În 1992 a suferit primul atac de cord, iar în 1996 al doilea. „Am crezut că s-a isprăvit. De când mi-am revenit, nu mai am putere să vorbesc, însă am putere să slujesc, am putere să cânt. Ar trebui să tac, să-mi petrec viața în nevorbire – dar ce poți face dacă oamenii vin cu toate grijile și necazurile lor?”
În anul 1998, starețul Tadei a venit în Belgrad și a ținut un cuvânt memorabil într-o sală de cinematograf arhiplină. Predica „Despre pacea și bucuria Împărăției lui Dumnezeu, cea mai mare bogăție a omului” a fost de mai multe ori difuzată și pe mai multe posturi de televiziune, fiind una dintre cele mai însemnate întâmplări duhovnicești din Belgradul acelor ani grei.
Trecând prin două războaie mondiale, biruind diagnosticul medicilor, condamnarea naziștilor, arestările, piedicile comuniștilor, problemele de sănătate, îndurând cu dragoste, ascultare și smerenie atâtea neputințe, Arhimandritul Tadei a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003.
Cărți consultate (mulțumiri Editurii Predania!):
- Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața
- Raiul se dobândește aici. Cum să păstrezi pacea și bucuria în Duhul Sfânt
- Ai biruit patima, ai biruit tristețea. Cu Dumnezeu, toate sunt cu putință
CARTEA E O VIAȚĂ 