Astăzi vom descoperi povestea unui părinte duhovnicesc dintr-o țară dragă sufletului meu, pe care am avut ocazia să o vizitez de curând, care a fost mărturisitor al lui Hristos în moduri inedite, în perioada întunecată a stăpânirii sovietice.
Goderdzi Vasilevici Urghebadze (1926-1995) s-a născut în Tbilisi, Georgia. Tatăl său era o persoană publică, însă a fost ucis când micuțul Goderdzi avea doar doi ani.
În copilărie, Vasiko – cum era alintat – era tăcut și își petrecea timpul construind bisericuțe din chibrituri.
Auzind despre „răstignirea Domnului”, a încercat să afle ce însemna aceasta, dar nimeni n-a putut să-i explice. Doar un paznic al unei biserici închise l-a sfătuit să citească Evanghelia. Vasiko a strâns bănuț cu bănuț, restul de la cumpărăturile pe care le făcea când îl trimitea mama lui, și a reușit în final să cumpere o Biblie. Și-a făcut chiar o chilie în grădina casei părintești, încercând să trăiască o viață ascetică. Mai târziu, a transformat chilia într-o mică bisericuță pe care autoritățile comuniste au dărâmat-o în mai multe rânduri. Văzând cât de preocupat este de acest subiect, mama lui nu l-a lăsat să citească și i-a aruncat cartea. Regimul aspru, vremurile cumplite și întunecate, moartea învăluită în mister a tatălui și atmosfera tensionată din întreaga țară îndreptățeau teama mamei de a-și pierde singurul fiu din cauza preocupărilor sale, stăruind ca băiatul să aibă o viață obișnuită.
Vasiko a plecat de-acasă la vârsta de 12 ani, petrecând perioade scurte la mănăstirile Samtavro, Svetishoveli, Shiomgvime (ilustrate în pozele de mai jos, făcute de mine într-o călătorie în Georgia, în anul 2023) și Betania.
După serviciul militar obligatoriu în armata sovietică, Vasiko a decis să se alăture vieții monahale, primind la călugărie, în 1955, numele de Gavriil. Apoi, a devenit ieromonah la Mănăstirea Betania.
În Georgia – și nu doar acolo – era un regim foarte aspru împotriva Bisericii și a slujitorilor ei. Părintele Gavriil a fost amenințat de mai multe ori de către autorități că-i vor dărâma bisericuța din temelii. Au fost situații când au venit câteva persoane care i-au stricat o parte din biserică, iar a doua zi i-au adus pe ascuns bani pentru refacerea părții distruse. Când au venit oamenii legii din nou să-l oblige să o dărâme, Gavriil a spus „Eu nu dărâm, iar dacă voi veți putea, poftim, încercați. Cel care a dat ordinul mai mare păcat are decât cei care îl împlinesc.”
De asemenea, paznicul mănăstirii Betania amintește de o întâmplare din acele vremuri tulburi:
Ne aflam în biserică, când au năvălit în mănăstire oamenii legii îmbrăcați în uniforme și au început să strige: „Ce se-ntâmplă aici? Pentru ce ați luminat așa biserica asta?” în vreme ce în biserică nu ardeau decât două lumânări. După aceasta ne-au dus de acolo, ne-au tuns, apoi au început a ne ocărî și a râde pe seama noastră. Singura noastră nădejde era faptul că oamenii ne respectau foarte mult și ne sprijineau. Necredincioși erau doar ateii din fruntea țării.
Pe data de 1 mai 1965, când se sărbătorea solemn ziua solidarității celor ce muncesc, s-a petrecut un lucru care a cutremurat întreaga țară: Părintele Gavriil a stropit cu kerosen și a dat foc unui portret de 12 metri al lui Lenin, înălțat pe clădirea Sovietului de Miniștri. Pe Părintele Gavriil l-au bătut fără de milă, zdrobindu-i maxilarul și pricinuindu-i treisprezece răni grave și a fost arestat pentru propagandă antisovietică.
Închisoarea avea propriile sale legi, iar deținuții voiau să-l batjocorească pe Gavriil, dar el se ruga pentru ei. Le-a fost pildă și în modul în care ar fi trebuit să se poarte. Se trezea dis=de-dimineață și curăța dușumeaua, toaleta, nu se dădea înapoi de la nicio muncă.
Mai târziu, Starețul Gavriil povestea:
Mă priveau cu uimire cum dintr-o măturică am făcut o cruce și am început să propovăduiesc despre dragoste, despre credință, despre Isus Hristos. Când mă apucam să curăț celula, deținuții mă rugau: „Facem noi totul, numai să ne vorbești despre Isus Hristos și despre viața Sa.”
Pe când îl anchetau, Gavriil le zicea oamenilor legii: Adevărul este că voi ar trebui să vă închinați lui Hristos Cel răstignit, nu lui Lenin. Nu „slavă lui Lenin” ci „Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție!”.
Aceste cuvinte au atras atenția organelor de anchetă. Potrivit hotărârii Curții Supreme a Georgiei, Părintele Gavriil a fost trimis la un spital de psihiatrie. Deși l-a scos pentru multă vreme în afara societății, diagnosticul de schizofrenie pe care l-a primit acolo l-a scăpat de execuție pentru incendierea portretului lui Lenin.
Iată câteva cuvinte și mărturii despre părintele Gavriil, cuprinse în cartea Coroana Starețului. Viaţa şi minunile Sfântului Gavriil Georgianul:
Dintre slujitorii lui Dumnezeu, Arhimandritul Gavriil este un erou contemporan al Georgiei, înscris în hronica Bisericii Georgiene ca Bătrân duhovnicesc și legendă a vremii sale, ce a îndurat cu răbdare chinuri și prigoană pentru Hristos, rămânând în viață spre a da mărturie despre adevăr, fără a se lepăda nici în cei mai anevoioși ani de asuprire.
În vremea instaurării regimului ateist, nu numai oamenii de rând, ci chiar și unii dintre cei aleși n-au putut ține piept ispitei. Teama de nimicirea trupească și morală i-a silit pe oameni să se amestece cu răul. Această întinare a dus la istovire duhovnicească, la pierderea simțâmântului demnității și a credinței în biruința binelui asupra răului. Atunci când poporul își pierde putința de a prețui binele, suferința se face de neîndurat. În aceste împrejurări, doar o persoană cu o credință adâncă poate fi un izvor de curăție. Oamenii l-au înțeles pe Părintele Gavriil ca pe un astfel de izvor de dragoste, de curățire și de mântuire sufletească, fiind statornic atrași de el.
Prin curatul său grai georgian vechi, pătruns de înțelepciune athonită, Părintele Gavriil era de îndată îndrăgit de oricine se afla în preajma sa. Atrăgea cu putere la sine, precum un magnet, pe oricine intra întâmplător în biserică, oricare i-ar fi fost credința sau vârsta. Veneau la el oameni din capitală, din toate colțurile Georgiei și din alte țări pentru zidire sufletească și pentru a primi răspunsuri la întrebările lor.
Părintele Gavriil era viu printre cei morți, iar morții eram noi, cei din preajma lui, încătușați în propria noastră iubire de sine.
Pe 9 aprilie (Ziua începerii la Tbilisi, în 1989, a unor violente manifestații antisovietice care, doi ani mai târziu, au dus la declararea independenței Georgiei), prevăzând necazurile ce aveau să vină, Starețul începuse a trage clopotele în toiul nopții și a striga: „Treziți-vă! Georgia este însângerată!” Din păcate, nimănui nu i-a fost dat a pricepe înțelepciunea sa, iar Starețul a rămas singur cu a sa durere.
După întâmplările tragice din țara noastră, ne-a cuprins deznădejdea și l-am întrebat pe Stareț: „Părinte Gavriil, va pieri Georgia?” Iar el mi-a răspuns: „Nu va pieri! Abia acum începe mântuirea ei!”
Ne învăța mereu: „Dacă-l vezi pe aproapele tău în necazuri, ajută-l, mângâie-l, roagă-te pentru el din toată inima și Domnul va asculta negreșit rugăciunea ta și-l va milui. Căci de aceea și trăim în această lume: pentru a săvârși, pe cât ne stă în putință, cât mai mult bine.” Cu astfel de cuvinte ne întărea Starețul în credință.
Iată exemplul unui om al lui Dumnezeu care putea vedea întreaga lume cu un neobișnuit discernământ – un om imprevizibil, dar pătruns de o nesfârșită dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele, citind gândurile oamenilor cu ușurință și venindu-le în ajutor, în vremuri teribil de tulburi și întunecate, în care mulți s-au lepădat de credință.
Este canonizat de Biserica Georgiană ca Mărturisitor și Nebun pentru Hristos.
CARTEA E O VIAȚĂ 