„O dragoste îndrăzneață” de Dr. Dan Allender și Dr. Tremper Longman III


Când vă gândiți la iubire, ce vă trece mai întâi prin minte? Poate vă gândiți la o persoană, sau o relație din viața voastră, sau pur și simplu vi se pare un subiect plictisitor și despre care se vorbește prea mult.

Dar ce ați spune de această definiție: Iubirea reprezintă energia tenace și de nestăvilit de a face binele, cu scopul de a lua răul prin surprindere și a-l birui. Intenția iubirii este, în parte, aceea de a nimici aroganța și urâțenia din sufletul celui iubit, pentru a spori în el frumusețea dăruită de Dumnezeu.

Iată o definiție cel puțin inedită – iar astăzi vom descoperi ce înseamnă ea mai exact, din cartea O dragoste îndrăzneață, de dr. Dan Allender și dr. Tremper Longman III. Departe de a-și propune să ne ajute „să ne înțelegem bine cu ceilalți”, O dragoste îndrăzneață ne confruntă cu strania posibilitate de a avea un impact semnificativ, care să schimbe viața membrilor familiei noastre, prietenilor, colegilor de muncă, ba chiar și a vrăjmașilor.

Dr. Dan Allender este un proeminent terapeut, autor și profesor creștin, care se concentrează asupra recuperării după traumă sau abuz sexual, dar și asupra căsătoriei și familiei, iar prietenul său și co-autorul cărții, dr. Tremper Longman, este un teolog, profesor și autor specializat pe Vechiul Testament. Iată ce spun cei doi în introducerea cărții:

Fiecare dintre noi își dorește, la un moment dat, să scape dintr-o anume relație. Este prea greu să iubim; iertarea pare imposibilă. De ce să ne mai căznim, de vreme ce eforturile noastre de a iubi par a înrăutăți și mai mult situația? Până și în cele mai bune relații, uneori rănile căpătate în bătălie dau impresia că nu merită efortul depus. Însă inimii omenești îi e greu să trăiască timp îndelungat sau în parametri normali fără iubire. Se prea poate ca iubirea să fie necesară pentru supraviețuire, însă existența de zi cu zi pare a face iubirea imposibilă. Iubirea este esențială, dar pare înnebunitor de irațională. Este acel ceva pe care îl dorim și îl disprețuim deopotrivă, pe care-l așteptăm și pe care-l ignorăm, pentru care muncim și pe care-l sabotăm. Dragostea nu este posibilă – cel puțin nu pentru mult timp – fără lucrarea vindecătoare a iertării.

Iubirea iertătoare face mai mult decât să ne ajute să trecem cu bine prin vremuri grele și să dea un scop corvoadelor vieții de zi cu zi. Iubirea iertătoare înseamnă căutarea de neînchipuit și inexplicabilă a făptașului de către cel ofensat, de dragul restaurării relației cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu cei din jur. Vorbesc despre genul de dragoste care traversează o perioadă de criză în epoca noastră, când fiecare este centrat pe sine însuși și își vede doar propriul interes. Puțini sunt cei care pun sub semnul întrebării însemnătatea iubirii, însă este limpede că ceea ce numim noi unori iubire s-ar putea dovedi nimic altceva decât pretinderea egoistă, ușor voalată, de apreciere sau respect. Iar ceea ce numim iertare ar putea fi de fapt evitarea autoglorificatoare – sau dimpotrivă, autodistructivă – a ofensei, în vederea atingerii unui anumit scop, altul decât reconcilierea biblică. Diferența dintre iubire și iertare, pe de o parte, și contrafacerile lor, pe de cealaltă parte, este, în mod evident, complexă și tulburătoare, observă Allender și Longman.

Premisa cărții O dragoste îndrăzneață este simplă: nu voi avea un țel în viață și nu voi trăi cu bucurie decât dacă iubesc; nu voi fi în stare să iubesc decât dacă iert; și nu voi ierta decât dacă ura mea este topită în permanență de adevărul și harul mistuitor al Evangheliei.

Iubirea este darul esențial, dătător de viață la modul absolut, pe care-l putem oferi unei alte ființe omenești. Însă, momentele intense de grijă altruistă pentru aproapele nostru și de sacrificiu de sine sunt rare. Majoritatea oamenilor presupun că dorința de a iubi este un sentiment uman natural, când de fapt iubirea reprezintă excepția, extraordinarul și supriza care pot schimba viața, arată Allender și Longman.

„Oare viața este realmente atât de plină de răni și de necazuri, încât iertarea să trebuiască a fi elementul central al tuturor relațiilor?” se întreabă autorii în capitolul patru al cărții. Iertarea este lumina care străpunge întunericul și eliberează inima posomorâtă și rușinată pentru ca aceasta să tresalte de bucurie.

Unul dintre motivele pentru care devenim atât de ușor orbi față de importanța vitală a iertării este tendința noastră de a nega faptul că suntem în război. Cel rău vrea să ne îndoim de Dumnezeu. Mai mult chiar, el dorește cu înverșunare să ignorăm necesitatea de a ne încleșta în luptă cu lumea în care trăim. Vom înțelege importanța iertării, ca element esențial în relaționarea cu alții, în măsura în care percepem fiecare relație ca fiind prinsă în mrejele unui război care ne duce fie spre o frântură de cer, fie spre una de iad, spun Allender și Longman.

Dacă înțelegem lupta în care suntem implicați și natura rănilor de care avem parte, atunci vom ajunge să considerăm iertarea drept temelia înțelegerii bunătății lui Dumnezeu și singura nădejde pentru restaurarea relațiilor cu cei din jur. Premisa autorilor este că iertarea devine tot mai necesară pe măsură ce ajungem să recunoaștem realitatea vătămărilor pe care ni le aduce viața în această lume căzută.

Care este natura războiului ce impregnează orice relație? Simplu spus, războiul acesta este o luptă cu păcatul. Orice relație a noastră se încovoaie sub povara păcatului. Dacă cercetăm situația pe îndelete, vom observa că fiecare relație are toate motivele să cedeze sub presiunea constantă a răului. În Efeseni, capitolul 6. Pavel scrie: Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. Dușmanul suprem al creștinului, pe care acest pasaj ni-l divulgă, este Satan și puterile sale demonice. Atunci când înțelegem că nu avem, în noi înșine, nicio putere pentru a purta bătăliile vieții, suntem călăuziți către Isus, Războinicul nostru divin. El este Cel care ne furnizează armele spirituale de care avem nevoie pentru a lupta – adevărul, rugăciunea, neprihănirea, Evanghelia păcii, credința, mântuirea, Duhul și rugăciunea.

Iată cele trei fronturi de luptă:

  • Frontul unu: să ne împotrivim răului.
  • Frontul al doilea: lupta pentru câștigarea de suflete. Atunci când îi împărtășim Evanghelia unui străin, nu ne implicăm doar într-o ciocnire calmă de idei cu o altă ființă omenească rațională, ci îi dăm vestea privind păcatul și răscumpărarea cuiva care, conștient sau nu, se poziționează de partea Satanei.
  • Frontul al treilea este reprezentat de omul cel nou în lupta cu omul cel vechi. Isus ne-a învățat să scoatem bârna din propriul ochi, înainte de a scoate paiul din ochiul fratelui nostru. Prin aceasta, El ne spune că lupta nu se dă doar împotriva celorlalți, ci și în lăuntrul nostru. Cele mai încrâncenate lupte se poartă atunci când suntem siliți să înfruntăm răul adânc înrădăcinat în inima noastră. Se poate spune că situația seamănă cu un război civil. Dușmanul, eul tău cel vechi, este un prieten preaiubit pe care nu prea ai vrea să-l ucizi.

Iubirea nu este niciodată slabă, la fel cum adevăratei tării nu-i lipsește niciodată blândețea. Atunci când cineva dăruiește iubire, trebuie să o facă cu o tărie ce nu se teme de posibila pierdere a relației. Iar când cineva este puternic, trebuie să se manifeste cu o blândețe care nu se folosește de teamă, spre a intimida. Dacă vrem să ne hrănim dușmanul, trebuie să-i oferim, cu mărinimie și înțelepciune, blândețe și tărie. Proporția dintre tărie și blândețe poate să difere în funcție de persoana sau de situația cu care ne confruntăm, însă în orice caz, niciuna dintre ele nu o va eclipsa în totalitate pe cealaltă. Nimeni nu ar trebui vreodată să fie „bun” de dragul bunătății. Alegerea de a urmări și de a îmbrățișa bunătatea față de cei din jur trebuie să aibă ca motivație pasiunea de a birui răul și de a-l distruge chiar de la rădăcină.

În partea a treia a cărții O dragoste îndrăzneață autorii discută despre înțelesul sintagmei „să faci bine” în cazuri specifice, conform celor trei categorii biblice: oamenii răi, oamenii nebuni și oamenii păcătoși.

Cum să iubești o persoană rea? se întreabă autorii în capitolul 10. Mai întâi, să înțelegem ce înseamnă răul. Răul este prezent acolo unde lipsește aproape cu desăvârșire empatia, rușinea și bunătatea. Empatia presupune crearea unor legături cu inima celuilalt și respectul pentru granițele personale ale acestuia. Rușinea înseamnă capacitatea de a te simți demascat și tulburat de anumite pângăriri – concrete sau doar imaginate – ale relațiilor, pe care le-ai făptuit. Persoana rea nu este întru nimic afectată de o asemenea demascare; prin urmare, putem spune că este lipsită de rușine.

 Bunătatea presupune dorința de a vedea cum cineva sau ceva dobândește o mai mare putere, libertate sau frumusețe. Persoana rea pare a-și găsi desfătarea tocmai în răpirea scopului, individualității și vitalității celorlalți. Așadar, răul este rece, împietrit, arogant, batjocoritor și distructiv.  De asemenea, răul știe instinctiv în ce domenii poți fii făcut de rușine. Pregătirea prin care trebuie să trecem constă într-o antrenare în neprihănire, în timpul căreia simțurile noastre să se pună în acord cu adevărul, iar inimile să ni se întărească prin disciplină.

Răul trebuie să fie prins în flagrant. Rareori este de folos să dezbați problema răului cu o persoană rea. După ce s-au stabilit parametrii, iar consecințele au fost aplicate cu o tărie și o blândețe neșovăielnice în fața pierderii, rușinii și urii, nu rareori se întâmplă ca în persoana rea să apară oarecare schimbări. Dacă vrem să aibă loc iertarea, împlinită prin reconciliere, trebuie ca răul să se pocăiască într-o manieră clară și să fie convins de propriul păcat, arată Allender și Longman.

Mânia aprinsă a nebunului, egocentrismul său, ura față de disciplinare și înțelepciune nu sunt esențialmente diferite de trăsăturile ce caracterizează inima unei persoane rele, dar există o deosebire sub aspectul intensității cu care ele se manifestă. În multe privințe, persoana rea este doar un nebun într-o stare mai gravă, ce a ajuns la un nivel de nebunie cu totul detașat de emoțiile umane (empatie și rușine) și de implicarea în relațiile cu ceilalți (distrugere ce mistuie totul în cale).

Atunci când nebunul zice „Nu este Dumnezeu”, el nu vrea să spună că Dumnezeu nu există, ci că Dumnezeu nu contează. Nebunul disprețuiește costul creșterii. El cere o alinare rapidă, iar dacă aceasta nu se ivește, el tună și fulgeră până când cineva îi oferă o soluție contrafăcută. Nebunul caută mai degrabă plăcere, decât durerea răscumpărătoare, și o indulgență mândră, în locul groazei înfiorate a cunoașterii.

Iubirea față de un nebun poate fi dificilă dincolo de cuvinte, însă ea poate da naștere roadelor neprihănirii. Ce presupune acest lucru? Trebuie să dăm în vileag nebunia nebunului, să-l facem să suporte consecințele, iar eșecul de a iubi trebuie analizat și direcționat către pocăință. Aplicarea înțeleaptă a consecințelor este deopotrivă o artă și o știință, consideră autorii cărții O dragoste îndrăzneață.

Cuvintele au o putere imensă. O vorbă poate alina sufletul sau, dimpotrivă, îl poate fărâmița cu totul, iar discuția cu un nebun ar trebui să împlinească amândouă dezideratele. Atunci când nebunul își recunoaște, într-o mai mică sau mai mare măsură, responsabilitatea și părerea de rău, acestea nu trebuie acceptate pur și simplu sau concediate rapid, ci culese și scoase în evidență. Nebunul trebuie să fie dispus să se lupte cu Dumnezeu în rugăciune, alături de ceilalți care se roagă împreună cu el, și să-I ceară lui Dumnezeu să nimicească întăriturile aroganței și necredinței, care îl împiedică să crească în iubire.

Dacă până acum am văzut luptele oamenilor răi și ale celor nebuni, acum ne vom ocupa de păcătoșii obișnuiți, sau oamenii „proști” în definiția cărții Proverbelor. Aceștia sunt acaparați de dorințe, de invidie, de pretenții, acestea ducând la un discernământ slab și la o stare de mediocritate. În comparație cu oamenii „răi” sau „nebuni”, iubirea față de un om „prost” comportă războiul civilizat și dibace al unei competiții atletice. Este o luptă fără vărsare de sânge, totuși ținta este înaltă (înțelepciunea), iar eventuala înfrângere implică un cost ridicat (nebunia).  Darurile pe care i le putem oferi unui păcătos obișnuit sunt acoperirea păcatului și îndrumări prin cuvânt și viață – cu alte cuvinte, să îi arătăm, prin vorbe și fapte, o cale a zdrobirii și a mărturiei îndrăznețe a Evangheliei, spun Allender și Longman.

Dragostea îndrăzneață este un crâmpei din nădejdea noastră veșnică. Iubiți bine! Sperați cu tot sufletul! Acesta este îndemnul de final al cărții O dragoste îndrăzneață, de dr. Dan Allender și dr. Tremper Longman III. Cartea este presărată cu exemple din experiența de terapeut a lui Dan Allender, și veți vedea că aceste exemple concrete de situații problematice ne pot ajuta să înțelegem și mai bine ideile autorilor. Mărturisesc că partea de început, expunerea problemei, a fost mai lungă decât mă așteptam. Da, am înțeles, trăim într-o lume afectată de păcat și orice relație poate cădea pradă conflictelor și neiertării, însă așteptam să treacă mai repede la rezolvarea problemei. Ultimele capitole care prezintă strategii în abordarea oamenilor răi, nebuni sau păcătoși mi s-au părut foarte bune și mi-aș fi dorit ca autorii să fi alocat mai mult spațiu acestei părți. Și poate chiar să vină cu și mai multe exemple, pentru că experiența lor este cu siguranță vastă. Cred, însă, că este o lectură interesantă și care ne pune pe gânduri, așa că, mai ales dacă sunteți preocupați de consiliere, de rezolvarea unor anumite conflicte sau pur și simplu să înțelegeți mai bine cum să aplicați dragostea în relațiile cu ceilalți, v-o recomand cu căldură.

Sperăm că v-am făcut curioși să citiți cartea lui Dan Allender și Tremper Longman, O dragoste îndrăzneață. Puteți asculta episodul în întregime aici:

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s