I-am auzit pe unii spunând că dacă Isus a fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, suferinţele şi moartea Lui îşi pierd orice valoare în ochii lor, „deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru El”. Alţii, pe bună dreptate, mustră lipsa de recunoştinţă şi de amabilitate din această obiecţie; ceea ce mă uimeşte pe mine este înţelegerea greşită pe care ea o trădează. Într-un sens, desigur, cei care fac obiecţia au dreptate. Ei chiar şi-au subevaluat argumentul. Supunerea perfectă, suferinţa perfectă şi moartea perfectă nu numai că au fost mai uşoare pentru Isus deoarece El este Dumnezeu, ci ele au fost posibile numai pentru că El este Dumnezeu. Bineînţeles că acesta este un motiv foarte ciudat pentru a nu accepta obiecţia lor. Învăţătorul poate forma literele conducând mâna copilului, deoarece învăţătorul este adult şi ştie să scrie. Lucrul acesta, desigur, face să fie mai uşor pentru învăţător; şi tocmai pentru că este mai uşor pentru el, îl poate ajuta pe copil. Dacă copilul ar refuza ajutorul învăţătorului pentru că scrisul „este uşor pentru adulţi“ şi ar aştepta să înveţe să scrie de la un alt copil, care nu ar şti nici el să scrie (şi care nu ar avea un avantaj „nedrept“ faţă de el), nu ar progresa prea repede. Dacă eu sunt pe punctul de a mă îneca într-un râu vijelios, un om care stă cu un picior pe mal poate să îmi întindă mâna şi să-mi salveze viaţa. Oare ar trebui să-i strig (printre gâfâieli): „Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal“? Avantajul acela – pe care poţi să-l numeşti „nedrept“, dacă vrei – este singurul motiv pentru care el mă poate ajuta. Când ai nevoie de ajutor, la ce te vei uita, dacă nu la ceea ce este mai tare decât tine însuţi?
C.S. Lewis, Creştinism, pur şi simplu
