„Făuritori de cultură” de Andy Crouch

Sunt deosebit de entuziasmată de cartea pe care v-o aduc în atenție astăzi, pentru că tratează o temă care mă interesează și mă frământă în mod personal de ceva timp, și anume raportul creștinului față de cultură.

Vom descoperi că, mai mult decât a afla care ar trebui să fie raportarea noastră „corectă” față de cultură în calitate de creștini, de fapt avem o chemare mai înaltă. Aceea de a fi noi înșine făuritori de cultură.

Aceasta este teza lui Andy Crouch în volumul cu același titlu: Făuritori de cultură – Recuperarea vocației noastre de a crea. Andy Crouch este autorul cărții Familia tehno-inteligentă, pe care am prezentat-o deja într-un episod anterior.

Cartea Făuritori de cultură a fost publicată pentru prima oară în original în 2008, reeditată în 2013 și 2023, fără alte adăugiri în afara unui interviu cu autorul și a unui ghid de discuții. Ediția în limba română a apărut în 2023 și este tradusă după versiunea revizuită din 2023, dar iată, la o distanță destul de mare în timp de data primei sale apariții.

Din acest motiv, chiar dacă între timp au mai apărut și alte resurse valoroase care ar fi meritat menționate în această carte, acestea lipsesc. Mă gândesc aici la cartea lui Makoto Fujimura, Culture Care, publicată în 2017, încă netradusă în limba română, dar pe care noi am discutat-o în episodul dedicat cărții clasice a lui Richard Niebuhr, Cristos și cultura.

Lăsând la o parte aceste specificații, teza cărții lui Andy Crouch, Făuritori de cultură, rămâne valabilă și merită discutată și cunoscută, pentru că ea ne propune o întoarcere la mandatul biblic al omului dat de Dumnezeu-Creatorul – acela de a stăpâni și de a avea grijă de creație.

Cartea cuprinde 3 părți: Cultura – în care autorul definește termenul și prezintă diferite moduri de a ne raporta la ea și de a o folosi; Evanghelia și Chemarea.

Plecând de la premisa că Lumea nu este produsul unui accident sau al unei politici cerești, ci este opera unui binecuvântat Creator ce creează liber, și este, în același timp și Conducătorul universului, cei care sunt făcuți după chipul Său – adică, oamenii – vor fi, la rândul lor, atât creatori, cât și conducători. Ei vor avea o capacitate unică de a crea – poate că nu pot chema ceva din nimic, în felul în care o face Dumnezeu în Geneza 1:1, dar pot remodela ceea ce există în ceva cu adevărat nou – și vor avea responsabilitatea de a avea grijă de ceea ce a creat Dumnezeu: „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca să o lucreze și să o păzească”. Ei vor separa ce este cultivat de ce este sălbatic. Ființele umane vor fi grădinari.

Sau Cultivatori creativi, cum îi mai numește Andy Crouch. Astfel, cultura este ceea ce realizăm din lume. Cultura este, în primul rând, numele efortului nostru uman neobosit și neostoit de a prelua lumea așa cum ne-a fost dată și de a face altceva din ea. Aceasta este înțelegerea originală a scriitorului Genezei, atunci când spune că ființele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu: precum Creatorul original, și noi suntem creatori.

Cultura este, de asemenea, și o interpretare a lumii. A da un sens minunățiilor și terorii acestei lumi este preocuparea primordială a omului. Și tocmai acest simț mai profund al culturii este ceea ce ne distinge în modul cel mai clar de restul creației, scrie Andy Crouch.

Așadar, cum dăm sens lumii? Cele două activități se dovedesc a fi mai intercontectate decât am fi crezut. Noi dăm sens lumii făurind ceva din ea. Cultura, am putea spune, este activitatea de creare a sensului.

Iar cultura este cumulativă: produsele noastre culturale devin parte din lumea din care generația viitoare trebuie să realizeze ceva și pe care trebuie să o interpreteze.

Cum se întâmplă asta? Prin „lărgirea orizonturilor posibilului”. A face posibile lucrurile care cândva erau imposibile și, poate chiar mai important, a face imposibile lucrurile care erau cândva posibile sunt două funcții ale culturii care duc la „construirea lumii”. Lumea, la urma urmei, este un mod prescurtat de a descrie toate acele forțe din afara noastră, dincolo de controlul și voința noastră, care ne și constrâng, ne și oferă opțiuni și oportunități. După multe mii de ani de acumulare a culturii umane, lumea în care trebuie să realizăm ceva – mediul în care continuăm proiectul cultural uman fără sfârșit – este, în mare parte, lumea pe care alții au făcut-o înaintea noastră. Cultura, chiar mai mult decât natura, definește pentru noi orizonturile posibilului și imposibilului. Trăim în lumea pe are a creat-o cultura, scrie Andy Crouch.

În concluzie, începutul culturii și începutul umanității sunt unul și același lucru, deoarece cultura este ceea ce am fost creați să facem.Nu există retragere din cultură. Cultura este inevitabilă. Și acesta este un lucru bun.

Care ar fi, în acest înțeles, modul corect de a evalua schimbările culturale? Autorul spune că Integritatea – putem vorbi de progres atunci când o anumită scenă a culturii este mai întregită, mai fidelă lumii din care realizează ceva.

Însă trebuie să ținem cont de faptul că Orice schimbare care va muta într-un mod profund orizonturile posibilului și imposibilului, aproape întotdeauna, prin definiție, va necesita mult timp. Cu cât este mai mare schimbarea la care sperăm, cu atât mai mult trebuie să fim dispuși să investim timp, să muncim și să o așteptăm.

Chiar și învierea lui Isus, cea mai extraordinară intervenție a lui Dumnezeu în istorie, a avut nevoie de sute de ani pentru a avea efecte culturale de amploare, observă Andy Crouch.

Cum putem face acest lucru, cum putem schimba orizonturile posibilului? Singura modalitate de a schimba cultura este de a crea mai multă cultură, consideră autorul.Schimbarea culturală va avea loc doar atunci când ceva nou înlocuiește, într-o anumită măsură și într-un mod foarte tangibil, cultura existentă.

Astfel, dacă tot ce facem este să condamnăm cultura – mai ales dacă, în cea mai mare parte doar vorbim între noi, fiind de comun acord cu privire la cât de rea devine situația – , este foarte puțin probabil să vedem într-adevăr vreun efect cultural, deoarece omul, prin natura sa, detestă vidul cultural. Foarte puțini oameni vor renunța la un anumit set de bunuri culturale doar pentru că cineva la condamnă. Ei au nevoie de ceva mai bun sau vor rămâne la setul lor actual de bunuri culturale oricât de deficitar ar fi acesta, arată Andy Crouch. Așadar, Creativitatea este singura sursă viabilă de schimbare.

Orice creație culturală necesită o alegere, conștientă sau inconștientă, de a ne ocupa locul într-o tradiție culturală. Nu putem facem cultură fără cultură. Iar acest lucru înseamnă că: creația începe cu cultivarea – a avea grijă de lucrurile bune pe care cultura le-a transmis deja. Prima responsabilitate în calitate de creatori de cultură nu este de a crea ceva nou, ci de a deveni fluenți în tradiția culturală de care suntem responsabili. Înainte de a fi creatori de cultură, trebuie să fim păstrători de cultură, ne atrage atenția autorul.

Capitolul 5 al cărții este unul deosebit de important, pentru că în cadrul acestuia Andy Crouch prezintă cele patru raportări obișnuite ale creștinilor la cultură și limitele acestora. Acestea sunt condamnarea, criticarea, copierea și consumul. El le numește Gesturi și posturi, pentru că, așa cum va arăta în continuare, există situații în care se cere să avem o anumită reacție – gest – față de anumite bunuri culturale, dar niciunul dintre aceste gesturi nu ar trebui să devină postura noastră – poziția noastră automată și permanentă față de cultură.

Problema nu este niciunul dintre aceste gesturi– condamnare, critică, consum sau copiere. Toate acestea sunt răspunsuri adecvate la anumite bunuri culturale. Într-adevăr, fiecare dintre ele poate fi singurul răspuns adecvat la un anumit bun cultural. Dar problema apare atunci când aceste gesturi devin prea familiare, devin singurul mod în care știm să răspundem la cultură, când se întipăresc în atitudinea noastră inconștientă față de lume și devin posturi, arată Andy Crouch.

Noi am fost creați să fim creatori și cultivatori, sau, mai poetic, noi suntem artiști și grădinari. Ambele încep cu contemplarea, a acorda o atenție deosebită la ceea ce există deja. Apoi, presupun o muncă intenționată.

De ce nu suntem cunoscuți ca fiind cultivatori, acei oameni care îngrijesc și sporesc ce este mai bun în cultura umană, care fac munca grea și minuțioasă de a păstra ce este mai valoros din ceea ce au făcut oamenii dinaintea lor? se întreabă autorul. De ce nu suntem cunoscuți ca fiind creatori, adică acei oameni care îndrăznesc să gândească și să facă ceva ce nu a mai fost gândit sau făcut înaintea lor, ceva care face lumea mai primitoare, mai palpitantă și mai frumoasă?

Iată așadar care este calea constructivă de urmat pentru creștini – recuperarea acestor două posturi biblice de cultivare și de creație.

Partea a doua a cărții ne prezintă Evanghelia, de la căderea omului și Turnul Babel, până la alegerea poporului Israel ca să fie o lumină pentru celelalte popoare și până la venirea lui Isus – făuritorul de cultură.

Dumnezeu nu permite ca cultura umană să devină doar locul rebeliunii și al judecății: cultura umană este întotdeauna, încă de la început, marcată și de har.

Dovadă că în lumea refăcută (descrisă în Apocalipsa 21:2), centrul plăcerii creatoare a lui Dumnezeu nu este o grădină, ci o cetate. Iar o cetate este, aproape prin definiție, un loc în care cultura atinge masa critică – un loc în care cultura eclipsează lumea naturală ca fiind cea mai importantă caracteristică din care trebuie să facem ceva. Cumva, cetatea sau orașul, întruchiparea culturii umane concentrate, a fost transformat din locul păcatului și al judecății în expresia supremă a harului, un dar coborât „din cer, de la Dumnezeu”.

Până atunci însă, să ne uităm la exemplul lăsat de Isus Însuși, care, după spusele lui Andy Crouch, a fost un cultivator de cultură. El nu doar a urmărit să dobândească suficientă maturitate pentru a Se ocupa de adevărata Sa lucrare „spirituală” de salvare a lumii și apoi S-a spălat pe mâini de responsabilitatea de a-Și îngriji și conserva moștenirea spirituală. El Și-a petrecut primii ani pur și simplu absorbind, practicând și transmițând mai departe propria cultură. Când a sosit, Chipul Dumnezeului nevăzut a preluat nu doar un trup, ci și o cultură.

Evident că Isus nu S-a limitat doar la a păstra și a transmite moștenirea culturii Sale. De fapt, ori de câte ori a atins o parte din moștenirea culturală a Israelului, El a adus ceva nou.

El prevestea o restructurare completă a vieții sociale, comparabilă cu cea pe care o trăiește un popor atunci când un monarh este succedat de un alt monarh. Împărăția lui Dumnezeu urma să atingă fiecare sferă și fiecare scară a culturii. Urma să remodeleze căsătoria și mesele, opoziția față de ocupanții romani și rugăciunea în Templu, poziția socială a prostituatelor și evlavia fariseilor, semnificația curăției și interpretarea bolilor, integritatea în afaceri și onestitatea în rugăciune.

Învierea este punctul pivot al istoriei – după două mii de ani încă are un mai mare impact cultural în efectele sale decât orice altceva s-a ivit de atunci încoace – și a început cu un act de încredere, de credință supremă în Creatorul lumii. Dintre toți creatorii și cultivatorii care au trăit vreodată, Isus a fost cel mai capabil să modeleze cultura prin propriile talente și puteri. Cu toate acestea, cel mai important eveniment din viața lui Isus prin care modelează cultura vine ca rezultat al alegerii Sale de a renunța la talentele și puterea Lui. Învierea ne arată modelul pentru crearea culturii după chipul lui Dumnezeu. Nu puterea, ci încrederea. Nu independența, ci dependența. Influența celui de-al doilea Adam asupra culturii vine prin cel mai mare act de dependență: împlinirea chemării lui Israel de a da dovadă de credință în fața marilor puteri care îi amenințau existența vine prin supunerea de bunăvoie a lui Isus pe o cruce romană, lăsându-Se frânt, dar și frângându-i puterea pentru totdeauna.

În paradoxul lui Isus Cristos este rezumat perfect planul lui Dumnezeu cu privire la cultură: Dumnezeu este de partea celor săraci – a celor oprimați, a văduvei și a orfanului – și este pentru umanitate, în sărăcia noastră colectivă, în neputința noastră finală în fața păcatului și a morții.

Când Dumnezeu acționează în cultură, îi folosește atât pe cei puternici, cât și pe cei neputincioși, unul alături de celălalt, și nu unii împotriva celorlalți.

A aduce cele două grupuri în parteneriat este adevăratul semn al intervenției paradoxale și pline de har a lui Dumnezeu în povestea umană, consideră Andy Crouch.

Astfel, în Împărăția lui Dumnezeu, un nou tip de viață și un nou tip de cultură devin posibile nu prin abandonarea celor vechi, ci prin transformarea lor. Chiar și crucea, cel mai rău lucru pe care îl poate face cultura, este transformată într-un semn al Împărăției lui Dumnezeu – locul iertării, al milei, al iubirii și al vieții ce nu poate fi nimicită.

Credința creștinilor că Isus din Nazaret a înviat din morți i-a făcut pe aceștia creatori de cultură, iar cultura pe care ei au creat-o a fost atât de atractivă încât, în secolul al IV-lea d.Cr., un întreg imperiu a ajuns în pragul credinței.

Noul Ierusalim va fi cu adevărat un oraș: un loc însuflețit de cultură, un loc în care cultura a ajuns la înflorirea sa deplină. Va fi locul în care se vor împlini poruncile lui Dumnezeu date primelor ființe umane, locul unde tot potențialul latent al lumii va fi descoperit și exprimat de oameni care creează și cultivă.

Așadar, este un exercițiu fascinant să ne întrebăm despre orice artefact cultural: putem să ne imaginăm să acesta va ajunge în Noul Ierusalim?

Creăm și cultivăm lucruri care au vreo șansă de a împodobi Noul Ierusalim? Bunurile culturale cărora ne dedicăm viața – mâncarea pe care o gătim și consumăm, muzica pe care o cumpărăm și o cântăm, filmele pe care le vizionăm și le facem, întreprinderile din care ne câștigăm salariile și în care ne investim averea – vor fi ele identificate ca fiind gloria și slava tradiției noastre culturale? Sau vor fi pomenite ca fiind niște lucrări mediocre, în cel mai bun caz, sau fundături, în cel mai rău caz? Asta nu este același lucru cu a ne întreba dacă ceea ce creăm este o cultură „creștină”. Artefactele culturale „creștine” vor trece, neîndoielnic, prin aceeași cernere și judecată ca și artefactele „necreștine”.

Astfel, faptul că știm că Noul Ierusalim va fi amenajat cu ceea ce este mai bun din fiecare cultură ne scutește de necesitatea de a da o explicație „religioasă” sau evanghelistică pentru tot ceea ce facem. Suntem liberi să facem pur și simplu tot ceea ce putem face mai bine din lume, în armonie cu strămoșii și vecinii noștri. Dacă corăbiile din Tarsis și cămilele din Madian își pot găsi un loc în Noul Ierusalim, atunci și munca noastră și-l va găsi pe al ei, oricât de „seculară” ar fi, consideră Andy Crouch.

Iată ce înseamnă viața veșnică – cultivarea și crearea unei relații depline și durabile cu Creatorul nostru. Nu vom îngriji doar o grădină; vom susține viața unui oraș, o societate umană armonioasă care a dezvoltat la maximum tot potențialul ascuns în creația originală. Cultura, răscumpărată, transformată și pătrunsă de prezența lui Dumnezeu, va fi activitatea veșniciei.

Fie peste noi bunăvoința Domnului, Dumnezeului nostru, și întărește lucrarea mâinilor noastre; da, întărește lucrarea mâinilor noastre! se roagă psalmistul.

Întreaga noastră creație culturală trebuie să fie legată de această rugăciune: ca ceea ce realizăm din lume să dureze după ce lumea însăși va fi fost adunată ca un sul. În ziua când vom fi pe deplin capabili să purtăm frumusețea lui Dumnezeu odihnindu-se peste noi, în ziua când munca și închinarea noastră vor deveni una, vom trăi în veșnicul acum al creatorilor făcuți după chipul Creatorului. Și, încă o dată, va fi foarte bine.

Așa se încheie cartea lui Andy Crouch, o carte densă, dar fascinantă, care pune sub semnul întrebării multe prejudecăți și concepții despre cultură și Împărăția lui Dumnezeu, separat, dar și în ce privește relația dintre ele. Sunt și eu în asentimentul autorului care spune în prefața cărții: Sper ca bisericile să citească această carte și să aleagă calea riscantă de a recunoaște valoarea membrilor care nu intră în „slujire creștină cu normă întreagă”, dar care Îl slujesc pe Cristos cu normă întreagă în propria arenă a culturii.

Descoperiți mai multe pasaje în episodul audio:

Vezi și:

„Cristos și cultura” de Richard Niebuhr și „Culture Care” de Makoto Fujimura

„Familia tehno-inteligentă” de Andy Crouch