Ce am citit în aprilie 2025

Luna aprilie a trecut foarte repede, dar mă bucur că, datorită vacanței de Paște, am reușit să parcurg multe cărți frumoase.

Am reușit să termin 13 cărți, dintre care doar una ilustrată pentru copii, restul romane pentru toate vârstele, o carte despre cărți și două volume dedicate Săptămânii Patimilor.

Prima carte citită în luna aprilie a fost cartea ilustrată Copiii Rădăcinilor de Sibylle von Olfers, care este o drăgălășenie de carte în versuri despre venirea primăverii, întruchipată prin niște omuleți. Vizual și tematic seamănă cu cărțile Elsei Beskow, din care avem traduse și în română mai multe titluri.

De Sibylle von Olfers mai citisem Împărăția fluturilor, și tocmai a mai apărut încă un titlu, Prințesa și Copiii Pădurii.

Apoi am terminat o carte începută încă din luna martie, și anume, Viețile secrete ale librarilor și bibliotecarilor – Povești despre magia lecturii de James Patterson în colaborare cu Matt Eversmann și Chris Mooney, pe care am pomenit-o și aici.

După aceea, am terminat de citit cu voce tare în familie o carte clasică, Grădina secretă de Frances Hodgson Burnett, din colecția Biblioteca pentru Copii a Editurii Litera, la care avem abonament.

Mi-a plăcut atât de mult experiența lecturii acestei cărți, mai ales atunci când am parcurs câteva capitole din ea într-o zonă proaspăt amenajată a Grădinii Botanice din București, care s-a potrivit perfect cu acțiunea cărții.

Eu mai citisem această carte o singură dată, demult, pe la 12-13 ani, în engleză. Pe atunci nu stăpâneam încă prea bine limba engleză și în niciun caz dialectul de Yorkshire și tot lexicul legat de plante și viețuitoare.

Acum am putut să mă bucur efectiv de acțiunea cărții, de evoluția personajelor, de revenirea lor la viață, practic, odată cu grădina secretă.

Ce mi-a știrbit un pic din plăcerea lecturii, mai ales spre finalul cărții, a fost traducerea, care pe alocuri lasă de dorit. Aș încerca să o recitesc în engleză la un moment dat, pentru că include câteva pasaje chiar memorabile pe care aș vrea să mi le notez.

În orice caz, cred că a fost una dintre cele mai frumoase experiențe de lectură din cadrul acestui abonament de până acum, pentru că toți am urmărit cu interes povestea.

Apoi am parcurs în vederea editării pentru publicarea în limba română Praying the Scriptures for Your Children de Jodie Berndt, ediția aniversară de 20 de ani, pe care eu o citisem cu câțiva ani în urmă într-o ediție mai veche. De-abia aștept să apară, pentru că mi se pare o resursă foarte utilă pentru părinți (și mame, în mod special).

După aceea a urmat Săptămâna Mare, în care am citit în paralel câteva resurse pe această temă.

Pe una dintre ele o citisem pe jumătate în perioada de Advent 2024, pentru că se referă la ambele sărbători creștine. Este vorba despre Pâinea și Lumina Vieții – Două dialoguri despre Crăciun și Paști între Episcopul Ignatie (Trif) și Cristian Pătrășconiu (reeditată de curând).

Eu am descoperit-o întâmplător în Librăria Humanitas Kretzulescu din București, care are o secțiune generoasă de carte religioasă și am parcurs, după cum spuneam, prima parte a ei, cea referitoare la Crăciun, în perioada de Advent din 2024, păstrând dialogul despre Paști pentru Săptămâna Patimilor de anul acesta.

Împreună cu cea de-a doua carte parcursă în această săptămână, pe care o voi menționa imediat, a fost exact ce îmi trebuia în această perioadă. Mi-au plăcut conexiunile inedite făcute între evenimente din Vechiul Testament sau din viața Mântuitorului cu cele din Săptămâna Mare, precum și micile digresiuni ale episcopului, stârnite de anumite teme din discuție.

Drumul spre Înviere – De la Sâmbăta lui Lazăr la Sâmbăta Mare (coord. de Pr. Dr. Florin Ciprian Petre) cuprinde câte un dialog pentru fiecare dintre aceste zile cu Părintele Bogdan Tătaru-Cazaban (cel despre Sâmbăta lui Lazăr) și cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul (restul), în care aceștia discută pe larg simbolistica, teologia și pedagogia evenimentelor biblice comemorate în aceste zile. Mi-a plăcut să am în fiecare zi a Săptămânii Mari ceva specific de citit și ceva inedit la care să meditez. V-o recomand cu căldură!

Am citit apoi un roman scurt, premiat cu Medalia Newbery, Noua viață a lui Sarah de Patricia MacLachlan.

Un tată văduv, care locuiește în preria americană, dă anunț la ziar că își caută nevastă, iar Sarah din Maine răspunde la anunțul său și se oferă să vină pentru o perioadă de probă. Experiențele lor de viață sunt cum nu se poate mai diferite, mai ales din pricina cadrului geografic cu care este obișnuit fiecare, dar Sarah se adaptează ușor-ușor la traiul în prerie și se integrează în dinamica familiei, fiind exact ce le lipsea celor doi copii, Anna și Caleb.

Mi-a plăcut tare mult atmosfera cărții și mi-aș fi dorit să fie mai lungă. Sper să se mai traducă în limba română, pentru că am văzut că acest volum face parte dintr-o serie de cinci cărți.

În prima jumătate a zilei următoare am devorat romanul În Calabria de Peter S. Beagle, autorul romanului Ultima licornă, pe care l-am recitit anul trecut cam în aceeași perioadă.

Acest roman scurt, dar extrem de impresionant s-ar încadra în genul realism magic, pentru că este plasat în lumea reală, în Calabria, o zonă din sudul Italiei, într-un sătuc anonim, la ferma izolată a lui Claudio Bianchi, un bărbat ursuz trecut de prima tinerețe. Acesta se îngrijește de ferma lui și de animalele sale, scrie și citește poezii și duce un trai de secolul XIX în secolul XXI.

Traiul lui tihnit este dat peste cap atunci când la ferma lui își face apariția o licornă, eveniment ce pune în mișcare o serie de întâmplări din care nu lipsesc romantismul, suspansul și pericolul ‘Ndranghetei, mafia din Calabria.

Mi-a plăcut foarte mult și cum a fost tradusă, lăsând din loc în loc câteva expresii italienești sugestive, care dau o savoare aparte cărții. Mi-a plăcut atât de mult încât i-am pasat-o imediat și soțului meu, căruia i-a plăcut la fel de mult.

Am găsit apoi la Carrefour Market în Predeal un raft cu cărți de la Editura Arthur, pus strategic în apropierea caselor de self pay și nu am putut rezista să nu-mi iau o carte, mai ales când am pus ochii pe una pe care o aveam pe listă de mult, Calculele greșite ale Fetei Fulger de Stacy McAnulty.

Lucy Callahan a fost lovită de fulger când era mică și a devenit un geniu al matematicii. Odată cu această genialitate a căpătat și o tendință OCD, așa că nu suportă atingerile altora și trebuie să dezinfecteze tot ce atinge. Din acest motiv, a fost educată acasă, dar la vârsta de 12 ani, bunica ei (alături de care a crescut) decide că Lucy trebuie să petreacă măcar un an în școala generală, să-și facă un prieten, să aibă o activitate și să citească o carte care să nu fie o culegere de matematică.

Este o poveste despre maturizare și despre ce înseamnă relațiile cu alți oameni și despre cum să-ți folosești talentele în folosul altora și în echipă cu alții pentru un scop comun. Chiar mi-a plăcut!

După aceea am parcurs un alt roman de Amy Le Feuvre, Flori de cireș – Și pomii neroditori pot rodi, care mi s-a părut că seamănă ca structură cu alt roman de-al ei pe care l-am mai citit, Pomul de Crăciun.

Este vorba din nou de patru copii (doi băieți și două fete), orfani de mamă, care ajung să locuiască cu tatăl lor reîntors din India, după ce aceștia fuseseră crescuți de o mătușă. Tatăl lor încă suferă după pierderea soției, o femeie foarte evlavioasă, care sădise pentru fiecare dintre copiii ei câte un pom fructifer în grădina casei lor din Anglia.

Toți pomii par să o ducă bine, mai puțin cireșul lui Cherry, care încă nu a înflorit. Astfel, pornind de la pilda smochinului neroditor, romanul explorează ideea de rodire, atât la nivel natural fizic, dar mai ales la nivel spiritual, cea dintâi (sau lipsa ei) fiind văzută că o reprezentare palpabilă a unei realități interioare.

Deci, din nou, destul de moralizatoare și m-am lămurit, după trei cărți pe care le-am citit scrise de această autoare, că acesta este stilul ei. Însă m-au tot atras copertele lor și cred că o să mai încerc una, mai ales că cea mai recentă, Prietenul nevăzut, nu mai este despre o familie de copii cu mulți frați, ci despre o tânără.

Am terminat apoi un roman început înainte de Paște, O roză singură de Muriel Barbery, un roman scurt, dar intens și enigmatic în același timp, despre o femeie care călătorește în Japonia după moartea tatălui său pe care nu l-a cunoscut în timpul vieții, și care le pierduse în ultimii ani și pe mama, și pe bunica ei alături de care crescuse.

Este un roman despre regăsirea de sine, despre căutarea rădăcinilor, prin intermediul vizitelor la temple și prin degustarea mâncării japoneze, dar și prin relația cu cineva care a trecut prin aceeași experiență a pierderii cuiva drag.

Una dintre cărțile mele preferate din această lună și, posibil, de anul acesta, a fost însă cartea citită în continuare, și anume, Vreau să-ți mănânc pancreasul de Yoru Sumino, un roman young adult japonez.

Inițial când a apărut m-a oripilat titlul, recunosc. Dar apoi am răsfoit-o într-o librărie și m-a făcut curioasă. Am așteptat o ofertă bună și de Ziua Cărții mi-am luat mai multe volume de la Editura Alice Books, printre care și acesta, și în vreo două seri și o dimineață l-am devorat.

Un fel de variantă japoneză a romanului Sub aceeași stea, în acest roman este vorba despre o fată care suferă de o boală la pancreas, căreia i se mai dă un an de trăit și un băiat care îi descoperă jurnalul în timp ce se afla în spital, unde se dusese ca să-i fie scoase firele după operația de apendicită. În afară de familia ei și de acest băiat, Haruki Shiga, nimeni nu mai știe de boala lui Sakura Yamauchi.

De altfel, Haruki este un tip antisocial, mereu cu nasul în cărți, care nu are prieteni și pe care nici nu-l interesează alte persoane. Relația cu Sakura, care găsește în el un confident cu care poate fi ea însăși, pentru că îi cunoaște secretul bolii, îi va schimba viața.

În ciuda faptului că romanul începe cu vestea morții Sakurei, acesta nu este deloc morbid, ci este paradoxal de luminos și de plin de viață, scoțând în evidență impactul de durată pe care îl poate avea relația cu cineva, chiar și după acesta nu mai e în viață.

Ultima carte încheiată în luna aprilie a fost Povestea vieții mele de Helen Keller.

Experiența acestei femei care a rămas oarbă și surdă de la vârsta de un an și jumătate, dar care a învățat să vorbească și să scrie, și chiar să meargă la facultate, este remarcabilă, dar această ediție în română este remarcabil de slabă. În primul rând, nu știu de ce, dar nu este completă. Nu include niște scrisori și fotografii pe care cel care scrie prefața le menționează, iar traducerea și redactarea lasă mult de dorit, mai ales spre finalul cărții.

În ciuda acestor aspecte, au fost niște pasaje tare frumoase, în care mă minunam de descrierile vii – multisenzoriale! – pe care le face autoarea, despre care trebuia să-mi reamintesc periodic că nu putea nici să vadă, nici să audă! Este incredibil modul în care scrie despre natură, despre cărțile citite, despre procesul laborios al studiilor, relatări din care răzbate o poftă imensă de viață și de cunoaștere.

V-o recomand s-o citiți în altă traducere (poate aceasta) sau în original, pentru că este într-adevăr o mărturie deosebită despre perseverență și reziliență, care merită savurată într-o exprimare pe măsură.

Luna aprilie a fost una dintre lunile mele preferate de până acum din anul acesta în ce privește lectura și sper să-mi mențin acest ritm și în luna mai, la sfârșitul căreia are loc Bookfest 2025.

Voi ce ați citit frumos în ultima vreme?