Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877 – 1961) a fost unul dintre acei oameni rari care și-a păstrat verticalitatea fără să urască și a spus întotdeauna adevărul fără dorința de a răni.
Valentin Voino-Iasenețki s-a născut în 1877, într-o familie cu nobile rădăcini strămoșești. A primit o aleasă educație. Înclinând mai întâi spre pictură, tânărul Valentin și-a îndreptat pașii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev. Simțind o puternică dorință de a-și ajuta semenii, el a renunțat la pictură, cotind spre medicină. Astfel, Valentin s-a înscris la Facultatea de Medicină din Kiev.
Încă de tânăr, studiind Sfintele Scripturi, a dobândit o concepție corectă despre învățătura lui Hristos. A fost în mod special impresionat de acel loc din Evanghelie în care Isus spune „Secerișul este mult, iar lucrătorii puțini”.
Inima a început pur și simplu să-mi tremure și am strigat fără cuvinte: „O, Doamne! Nu cumva sunt puțini lucrătorii Tăi?” Mai târziu, după mulți ani, când Domnul m-a chemat să lucrez în țarina Sa, am dobândit încredințarea că acest text evanghelic a fost prima chemare a lui Dumnezeu la slujirea Lui.
După ce am primit toți diplomele, colegii de an m-au întrebat cu ce am de gând să mă ocup. Când am răspuns că sunt hotărât să devin medic de țară, au zis cu ochii căscați de uimire: „Cum, dumneavoastră să fiți medic de țară?! Doar sunteți savant de vocație!” Am fost necăjit de faptul că nu mă înțeleg deloc, fiindcă eu studiasem medicina cu singurul scop de a fi toată viața medic de țară pentru a da ajutor oamenilor sărmani.
A început să opereze într-un spital mic, și, în scurt timp, a dobândit o asemenea faimă încât veneau la el bolnavi din toate părțile. Trebuia să primească o sumedenie de oameni, pe lângă munca de cercetare și cea de teren.
În vremuri în care anestezia generală, foarte puțin perfecționată, era incomparabil mai periculoasă decât operația în sine, Voino-Iasenețki s-a dedicat cercetării problemei anesteziei, în special a celei locale. În primii doisprezece ani de activitate, a publicat nouăsprezece dintre cele patruzeci și două de lucrări științifice pe care le-a elaborat.
După descoperirea unei metode valoroase de anestezie locală, s-a dedicat diagnozei și terapiei bolilor septice.
Începând cu 1917, situația din Tașkent a început să se înrăutățească simțitor. Pe lângă sărăcie și foamete, pe străzi se trăgea noaptea mereu. Uneori răniții veneau încontinuu. (…) Se întâmpla ca Voino-Iasenețki să fie chemat noaptea pentru consultație sau operație imediată acasă la un bolnav sau în alt spital. El pleca fără întârziere pe acele drumuri de noapte ce nu erau nici pe departe lipsite de primejdie. La fel de prompt venea când îl chemai în secția de interne pentru consult. Niciodată nu se vedea pe fața lui supărare, nemulțumire că este deranjat pentru lucruri care în ochii unui chirurg cu experiență sunt niște fleacuri. Dimpotrivă, se simțea disponibilitatea totală de a ajuta. Nu l-am văzut niciodată mânios, înfierbântat sau pur și simplu iritat. Vorbea întotdeauna liniștit, fără grabă, fără să ridice niciodată vocea. Asta nu înseamnă că era nepăsător: multe lucruri îl nemulțumeau, dar niciodată nu își ieșea din fire, ci își arăta nemulțumirea cu același glas calm, mărturisea un coleg.
Din cauza unei revolte în urma căreia au suferit o mulțime de oameni nevinovați, Voino-Iasenețki a fost arestat pe nedrept și abia a scăpat de execuție. Însă soția sa era deja grav bolnavă, iar vestea arestării soțului i-a înrăutățit și mai mult suferința. Și-a pierdut soția la sfârșitul lui octombrie 1919, rămânând cu patru copii.
Aflând de existența unei frății bisericești în Tașkent, a mers acolo și la una din temele discutate, a intervenit cu o cuvântare care i-a impresionat pe credincioși. Și mai bucuroși au fost când au aflat că era medicul-șef al spitalului orășenesc. În urma discursului, a fost încurajat să devină preot.
A devenit nu doar preot, ci și profesor universitar, în vremuri tulburi. În Tașkent bântuiau foametea și bolile: malaria, holera, tifosul exantematic. În fața nesfârșitului potop de suferinzi, pe medici îi copleșea neputința, în timp ce autoritățile continuau măcelul început în anul 1917. În tot Turkestanul erau vânați cei ce aveau vreo oarecare legătură cu fostul regim.
Părintele Valentin, medic-șef al spitalului orășenesc, președinte al Uniunii Medicilor, iubit de studenții de la universitate, recunoscut deja de toată lumea ca cel mai bun chirurg, „umbla în oraș în rasă, cu crucea pe piept”, enervând conducerea Tașkentului. În afara operațiilor și a cursurilor, se ocupa cu pictura: zugrăvea icoane pentru biserică și desena planșe de anatomie. Autoritățile au răbdat vreme îndelungată, încercând să-l convingă să renunțe la îndeletnicirile bisericești, dar el nu se lăsa înduplecat. Iar în spital, binecuvânta bolnavii înainte de operație.
Cei ce îl socoteau pe Voino-Iasenețki „pierdut pentru știință” au fost probabil dezamăgiți, întâlnindu-se cu părintele Valentin la primul Congres științific al medicilor din Turkestan, ce a avut loc la Tașkent, în anul 1922, unde preotul-chirurg a prezentat patru comunicări de dimensiuni mari și a luat de zece ori cuvântul în dezbateri, având o mare experiență științifică și practică.
Mulți medici povesteau că părintele Valentin arăta multă dragoste și profundă atenție fiecărui bolnav, că atitudinea lui față de bolnav era „ideală”.
Răspundea cu înțelepciune anchetelor. Unul dintre cekiști, crezând că va reuși să-l umilească printr-o întrebare „inteligentă”, i-a zis:
– Spuneți, popă și profesore Iasenețki-Voino, cum se face că noaptea vă rugați, iar ziua tăiați oameni?
– Eu tai oameni ca să-i salvez, dar în numele a ce tăiați oamenii dumneavoastră, cetățene acuzator public?
Sala a întâmpinat nimeritul răspuns cu hohote de râs și aplauze. Toate simpatiile erau acum de partea preotului-chirurg, pe care-l aplaudau și muncitorii, și medicii.
– Cum se face că credeți în Dumnezeu, popă și profesore Iasenețki-Voino? Oare l-ați văzut pe Dumnezeu al dumneavoastră?
– Într-adevăr pe Dumnezeu nu L-am văzut, cetățene acuzator public. Dar am operat mult pe creier și deschizând cutia craniană nu am văzut vreodată acolo nici mintea. Și nici conștiința n-am găsit-o.
„Cazul medicilor” a suferit o cădere răsunătoare. (…) După o lună au început să le dea drumul medicilor în clinică pe timpul zilei, iar după două luni i-au pus definitiv în libertate. După părerea tuturor, de împușcare au scăpat datorită cuvântării preotului-chirurg Voino-Iasenețki.
În sala de operație, avea o icoană. La un moment dat, icoana a fost îndepărtată. A refuzat să opereze până când icoana nu a fost pusă la loc.
Până și colegii atei nu puteau să nu vadă înalta moralitate a preotului ortodox și viitorului arhiepiscop. Fosta asistentă medicală a spitalului orășenesc din Tașkent vorbea despre el în anii ’70: În problemele care cereau o decizie pe plan moral, Valentin Felixovici se purta ca și cum în jurul lui nu ar fi fost nimeni. El stătea întotdeauna singur înaintea propriei conștiințe, și judecata cu care se judeca singur era mai aspră decât orice tribunal.
În 1923, a devenit episcop de Tașkent și Turkestan, cu numele de Luca. Bolșevicii au hotărât imediat arestarea lui. Cunoscând popularitatea episcopului Luca, profesorului Voino-Iasenețki, autoritățile se temeau să nu iasă vreo tulburare și, ca atare, arestul său a fost însoțit de o campanie denigratoare în „presa muncitoresc-țărănească”.
Bolșevicii au hotărât să-l trimită pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmând ca apoi să fie trimis în regiunea Arhangelsk pentru încă vreo trei ani. După aceasta, a mai primit încă un al treilea exil, în îndepărtata Siberie. Orbind la ochiul drept, de la bătăi și chinuiri, episcopul Luca nu a cârtit niciodată. Într-o scrisoare adresată fiului său Mihail, scria: Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul (este chiar afirmația care a dat titlul autobiografiei sale, Am iubit pătimirea).
Chiar și în exil, episcopul Luca nu refuza ajutorul său nici celor mai săraci și umili oameni, nu lua nicio plată pentru tratament și era în stare să-și bată capul zile întregi cu copilașii bolnavi și murdari de la țară.
Se povestește că episcopul a fost chemat odată la Ceka. Cekistul a început să urle: „Cine v-a permis să practicați?” Episcopul Luca i-a răspuns: „Eu nu practic în sensul pe care îl dați cuvântului dumneavoastră. Eu nu iau bani de la bolnavi – iar să-i refuz, nu am dreptul.”
O mărturie tot din exil ne-a lăsat vărul emirului afgan, Muhammad Raim, musulman, care se refugiase pe teritoriul sovietic în timpul tulburărilor din Kabul și fusese arestat sub acuzația de spionaj. În anul 1938, era reținut în aceeași celulă cu episcopul Luca. În celulă se aflau la un loc generali „albi” și „roșii”, secretari de comitet regional, membri ai Comitetului Central, profesori, cadeți, anarhiști, comuniști și apartinici. Acolo aveau deseori loc dispute, se auzeau învinuiri reciproce. Ateii cei mai înverșunați încercau să îl atragă în dispută pe episcopul „inconștient și reacționar”, însă Vlădica (din limba slavonă veche, episcop, arhiereu) refuza să polemizeze pe teme religioase. În cursurile sale de medicină (și alți profesori țineau cursuri) el nu atingea niciodată probleme de politică. În celulă era față de toți imparțial și reținut, gata să dea oricui ajutor medical: ajungea să-și împartă rația de pâine. Atitudinea față de Vlădica a celor din celulă era în general respectuoasă. Până și conducerea închisorii îi acorda un tratament preferențial. Era un om cu care nu te puteai purta altfel.
Și un profesor dermatolog din Tașkent, A.A. Akovdian, care audiase la universitate cursurile lui Voino-Iasenețki și ajunsese acum în aceeași celulă cu el, observa că necazurile prin care trecuse episcopul nu-l doborâseră nicidecum, ci, dimpotrivă, îi întăriseră sufletul și i-l căliseră. De două ori pe zi, Vlădica se punea în genunchi, întorcându-se către răsărit, și se ruga fără să ia aminte la nimic din jurul său. În celula plină până la refuz cu oameni istoviți de chinuri și înrăiți, se făcea dintr-o dată liniște. Toți oamenii care îl înconjurau – iar printre ei se aflau și musulmani, și atei – începeau să vorbească în șoaptă și certurile abia începute se potoleau de la sine.
În anul 1946, după terminarea perioadei de detenție, datorită meritelor deosebite în studiul medicinei, cât și pentru lucrarea „Eseu despre chirurgia infecțiilor septice”, episcopul Luca a primit Premiul Stalin. A împărțit banii primiți ca premiu orfanilor de război.
Medicii dau mărturie că monografia Vlădicăi Luca este cu adevărat o lucrare clasică, fundamentală, care cuprinde practic toate aspectele chirurgiei septice. Materialul cărții este expus neobișnuit de limpede, inteligibil și totodată cu un înalt profesionalism. Astfel putea să scrie doar un om care a început el însuși să lucreze fără ajutor și îndrumare practică.
Înainte de epoca antibioticelor, când nu exista altă posibilitate de a lupta cu puroiul în afară de cea chirurgicală, cartea era pur și simplu indispensabilă – iar având-o, tânărul chirurg putea realiza operații complexe în condițiile dificile ale unui spital de țară. Mulți savanți observă că „Studiile de chirurgie septică” au fost scrise cu mare dragoste de omul aflat în suferință și cu mare dragoste de cititor.
În 1977 se scria despre lucrarea lui: La mai mult de 40 de ani după publicarea „Studiilor de chirurgie septică”, nu apare nicio lucrare cât de importantă în domeniul chirurgiei septice care să nu facă trimitere la studii și la autorul lor. Tirajul cărții s-a epuizat instantaneu. Adeseori s-a cerut reeditarea ei.
Sunt mărturii ale unor atei potrivit cărora, chiar neștiind că „Studiile de chirurgie septică” sunt scrise de episcopul Luca, nu se poate să nu remarci că lucrarea a fost scrisă de un creștin. Sunt în ea rânduri care arată cât de creștinească era atitudinea Vlădicăi față de bolnav: „Când purcedem la operație, trebuie să avem în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci întreg bolnavul, pe care, din păcate, medicii îl numesc atât de des „caz”. Omul este cuprins de tristețe și frică de moarte, inima i se cutremură nu numai la propriu, ci și la figurat. Ca atare, nu vă mulțumiți cu îndeplinirea sarcinii foarte importante de a întări inima cu camfor sau digitalice, ci aveți grijă să îl scăpați de greaua traumă psihică produsă de vederea mesei de operație, a instrumentelor întinse, a oamenilor în halate albe, mănuși de cauciuc: adormiți-l în afara sălii de operație. Aveți grijă de încălzirea lui în timpul operației, fiindcă acesta este un lucru extrem de important.”
Ca episcop, a trebuit să țină biserica în rânduială într-o perioadă în care mulți din cler se lepădau de credință și ajungeau să lupte împotriva bisericii, trebuind să lupte și să învețe poporul atât împotriva grupărilor schismatice susținute de bolșevici pentru a destabiliza biserica, cât și să îi încurajeze în fața propagandei tot mai intense.
În anul 1954, spunea într-o predică: Eu știu că cei mai mulți dintre voi sunt foarte alarmați de întărirea neașteptată a propagandei antireligioase și că sunteți mâhniți…. Nu vă tulburați, nu vă tulburați! Lucrurile acestea nu au cu ce să vă atingă. Mai țineți minte cuvintele lui Hristos din Evanghelia după Luca: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția” (Luca 12:32)? Despre mica Sa turmă, Domnul nostru Isus Hristos a vorbit nu o dată. Mica Lui turmă și-a avut începutul în sfinții Lui apostoli, iar după aceea s-a tot înmulțit… Ateismul a început să se răspândească în toate țările, în primul rând în Franța la începutul veacului al optsprezecelea, dar pretutindeni, în ciuda propagandei din ce în ce mai puternice a ateismului, s-a păstrat mica turmă a lui Hristos și se păstrează până acum. Voi, voi, voi toți cei ce mă ascultați acum, sunteți această turmă mică. Și să știți și să credeți că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă știe și păzește totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: „Voi zidi Biserica mea, și porțile iadului nu o vor birui.” Așa că, dacă nici porțile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm? N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos, nu poate fi vătămată de nici o propagandă.
La moartea sa, în toată Crimeea se vorbea despre sfârșitul arhiepiscopului. Încetase să bată inima care ardea de dragoste înflăcărată și lucrătoare față de Dumnezeu și față de oameni. Se transmiteau din gură în gură amănunte despre viața lui ascetică, despre faptele lui bune, despre înaltele lui cerințe morale față de credincioși și cler. Chiar și oamenii depărtați de Biserică înțelegeau că plecase din această viață un suflet care nu era de rând. Înțelegeau aceasta și comitetul regional de partid, și direcția regională KGB, și comitetul executiv regional. Pentru moartea arhiepiscopului Luca se pregătiseră dinainte. În noaptea de 10 spre 11 iunie, când tipografia regională începea să scoată deja tirajul ziarului, a venit ordinul să fie inclus în numărul de a doua zi un întins articol antireligios.
Au încercat și să împiedice oamenii să-și ia rămas bun de la arhiepiscop, să nu poată aduce vreo cinstire, încercând chiar să intre cu autobuzele în mulțimea adunată la catedrală. N-au reușit. Era plin peste tot de oameni, străzile ticsite, iar în final procesiunea a avut loc tocmai pe strada centrală a orașului – o stradă ce se putea străbate în douăzeci de minute, a fost parcursă în trei ceasuri și jumătate. Erau oameni și la balcoane, pe acoperișurile caselor sau în copaci – o procesiune cum orașul Simferopol, al doilea oraș ca mărime din peninsula Crimeea, nu a mai văzut și probabil nu va mai vedea.
Până la sfârșitul zilelor sale și-a păstrat sufletul viu, gata să ajute, fermecător, plin cu gingașă dragoste de oameni…. Și iată a venit vremea plecării lui. A plecat de la noi ca să se poată înfățișa Domnului și să dea răspuns pentru sine și pentru numeroasa lui turmă. Trăind pe pământ, lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârșit, credința a păzit, iar acum, îndrăznim să credem, Domnul i-a gătit în cer cununa dreptății, ca unuia ce a iubit arătarea Lui (2 Tim 4:8).
CARTEA E O VIAȚĂ 