Reintroducerea basmelor în imaginația mea răscumpărată m-a ajutat să-L văd pe Făcător, Cuvântul Său și bogatele povești umane (dar câteodată călăuzite de Duhul) ca fiind interconectate. Era ca și cum ai ține cristalul complex al Scripturii sus în lumină, să vezi că este frumos și complet, iar apoi să descoperi pe trotuar stropi de culori refractate. Culorile nu sunt Scriptura, nici nu sunt lumina din spatele ei. Mai degrabă, ele sunt o expresie a adevărului, născută din lumina de dincolo, încadrată de prisma revelației, căreia i se dă o formă pe teren solid. Ultimele mele zile de facultate le-am petrecut studiind cărțile Ezechiel și Iacov la ore, scriind versuri de cântece pe marginea bibliografiei și citind, în sfârșit, Stăpânul inelelor, acea extraordinară mare de stropi de lumină refractată.
Ce vreau să spun este că povestea lui Tolkien are multe asemănări cu cele pe care le citeam în liceu (în mare parte datorită faptului că acelea îl imitau pe el), inclusiv atracția escapismului. În același fel în care cărțile din seria Dragonlance mă purtau în afara liceului, cărțile lui Tolkien mă transportau în afara facultății timp de câteva minute prețioase pe zi. Dar, fie datorită propriei mele treziri la frumusețea vieții datorate adevărului salvator al Evangheliei, fie datorită propriei credințe a lui Tolkien și a atenției sale la Duhul Sfânt când a scris Stăpânul inelelor, când povestea sa s-a încheiat, lumea din jurul meu părea mai plină de posibilități, nu mai puțin; era mai luminoasă, nu mai ștearsă; ochii mei vedeau mai clar, nu mai slab. Tolkien și Lewis, fiecare în felul său, m-au ridicat din această lume ca să-mi arate o frumusețe răsunătoare și, când am citit ultima propoziție și m-am întors rostogolindu-mă înapoi pe pământ, încă îi puteam auzi bubuitul. Încă îl aud și astăzi.
Dumnezeu a permis poveștilor să ridice vălul de deasupra lumii imaginare ca să-mi arate lumea reală de dincolo – care până la urmă s-a dovedit a fi cea în care mă aflam deja. Tolkien și Lewis țineau țesătura Narniei sau a Pământului-de-Mijloc cu o mână și o țineau strâns cu cealaltă pe cea a lumii noastre, construind un pod astfel încât să putem păși pe tărâmuri pline de pericole și să ne întoarcem înapoi în siguranță cu ceva din frumusețea pe care am găsit-o acolo. Durerea pe care o simțim când citim despre călătoria lui Frodo către Limanurile Cenușii, durerea pe care o simțim când Lucy aude bufnitura lemnului solid în spatele dulapului ne spune că, da, există o altă lume. Dar poveștile care ne trezesc sunt menite să ne trezească nu doar pentru realitatea care va veni, ci la realitatea acestei lumi și a gloriei sale care urmează să ni se dezvăluie.
Sunt în căutare. Undeva acolo, există un alt Tolkien. Undeva acolo, bărbați și femei cu imaginația răscumpărată, integrată, se așază să țeasă o poveste care trezește, o poveste care îl lasă pe cititor cu un dor dureros care îi indică drumul spre casă, o poveste a cărei frumusețe închipuită dă naștere frumuseții în lumea prezentă și anunță lumea care va veni. Undeva acolo se construiește un pod pentru ca noi să putem păși în ținutul elfilor și de-acolo să aducem pe furiș lumina sa în întunericul din prezent. Sunt mereu în căutarea acelui pod. Presupun că ai putea s-o numești misiune (quest).
Frumusețe în întuneric – gânduri despre comunitate, chemare și misterul creației este o serie de fragmente din cartea Adorning the Dark de Andrew Peterson
CARTEA E O VIAȚĂ 