Pentru recomandarea de astăzi aproape ce pot să numesc o autoare cu aproape toată opera sa, pentru că, într-un fel sau altul, scrierile sale recuperează, în multiple forme, frânturi din trecutul României.
Este vorba despre Ioana Pârvulescu, pe care am mai pomenit-o aici pe blog, fiind una dintre scriitoarele mele preferate. Și deși aș fi putut scrie despre aproape oricare dintre romanele ei, am ales să mă rezum în acest articol la volumul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de stilul ei, și anume, În intimitatea secolului 19.
Am citit acest volum în vara în care am dat admitere la masterul coordonat chiar de autoare (care mi-a fost și profesoară), mi-a plăcut extrem de mult, iar de atunci am citit aproape tot ce a scris, inclusiv volumele de antologii pe care le-a coordonat.
În această carte, Ioana Pârvulescu prezintă cadre de viață domestică sau publică din secolul 19 din România, în special din București, multe dintre ele extrase din presa vremii, scrisori și viețile scriitorilor, ale politicienilor sau oamenilor de cultură de atunci, dar și din viața regelui Carol I.
Muntele de documente pe care trebuie să le fi consultat nu se întrevede, totul este un colaj firesc, fluent, și curge aproape ca o poveste. O poveste despre alte vremuri, despre o Românie la început de drum în frunte cu regele Carol I, o Românie care recuperează în ritm fast forward decalajul față de Occident provocat de ocupația otomană și ajunge până la sfârșitul secolului să aibă orașe ca București, care să fie numit „micul Paris”.
Descoperi o mulțime de detalii interesante despre acest progres și această transformare a României și a Bucureștiului, detalii de culise din viețile scriitorilor noștri de care ni s-a urât din cauza școlii, dar cărora le descoperim cu această ocazie latura „umană” (unul care îmi vine în minte este „Macedonski era poreclit Macabronski” – cine l-a studiat, știe de ce!).
Iată un pasaj frumos despre C.A. Rosetti și Maria Rosetti, soția lui:
…până la sfârșitul vieții, cei doi, adesea nevoiți să stea departe unul de altul, își vor scrie, ca la început, în franceză și, tot ca la început, scrisori „îndrăgostite”. În București, străzile care le poartă numele, în plin centru, sunt una în prelungirea celeilalte.
Închei cu un pasaj despre intimitate, un cuvânt-cheie care apare și în titlul cărții:
De Quincey e explicit în sublinierea unei trăsături fără de care intimitatea își pierde jumătate din putere: exteriorul primejdios. Este evident, spune el, „că cele mai multe din aceste delicii nu pot fi gustate cu maximum de voluptate fără o vreme de furtună sau oricum aspră”; iar o iarnă grea este „un punct foarte important în știința fericirii”. […]
O altă lege obligatorie în știința fericirii este prezența a doua, discretă ca un vis. Intimitatea este un privilegiu al vieții pentru doi, nu există în afara unui al doilea personaj. […]
Un tu care poate fi prezență permanentă a odăii intime, o ființă care e chemată în amintire sau vine „de afară” ori, dimpotrivă, una care primește în spațiul ei tainic. Vocea nu i se aude. Intimitatea nu are nevoie de cuvinte, deși nici liniștea absolută nu-i e pe plac. Murmurul și foșnetul, micile sunete de interior i se potrivesc cel mai bine. Cuvântul rostit tare e o urmă a lumii de-afară, e creator de neînțelegeri, distruge sau măcar risipește atât de efemera construcție care este intimul.
Vă doresc călătorie plăcută în intimitatea secolului 19!
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 
Un gând despre „Cărți cu dor de ducă #13 – O călătorie în alte timpuri”