Ce poate stârni mai mult dorul de ducă decât un jurnal de călătorie? Poate doar un jurnal al unei călătorii de 700 de km parcurși pe jos pe Via Transilvanica, ce dă naștere la tot felul de observații și introspecții.
După ce în 2021 a parcurs prima jumătate a traseului Via Transilvanica, de la Mănăstirea Putna la Micăsasa, județul Sibiu, Anca Iosif a continuat în 2025 traseul de unde se oprise și până la ultima sa bornă de la Drobeta Turnu-Severin, făcând această călătorie în 35 de zile.
Jurnalista pasionată de conservarea naturii, aflată într-o stare cu care probabil că mulți bucureșteni sau locuitori din orașe mari s-ar identifica, pornește singură la drum, mai întâi cu trenul până la Sibiu și de acolo pe jos, și împărtășește jurnalul său de călătorie în volumul Împăcare pe Via Transilvanica, alături de observațiile și introspecțiile pe care mersul pe jos, solitudinea și întâlnirea cu diverși oameni i le provoacă.
Iată cum au diferit cele două călătorii ale sale pe Via Transilvanica:
Dacă prima oară am venit în primul rând cu o serie de curiozități jurnalistice, dar mi-am și depășit niște limite fizice și am descoperit un nou fel de a călători, un slow hiking, să-i spunem, acum încercam să-mi găsesc un dram de liniște. Încercam să reduc la tăcere vocile din capul meu, să regăsesc niște bucurie de a trăi.
Dacă prima oară am vrut să găsesc parteneri de drum pentru toată luna, acum nici nu încercasem. Simțeam să vorbesc cu mine pe drum și nu voiam să mă mulez pe trăirile altcuiva sau să alerg în ritmul altcuiva. A merge singură pe drum părea unicul fel în care puteam să fiu în ritmul meu.
Venisem clar pentru că resimțeam în mine un soi de rău și de greu și aveam așteptarea ca natura, cu toate întâmplările cu care vine la pachet, o să mă facă un pic mai bine.
Mi-aș dori să aflu cum facem să nu mai așteptăm să ne fie rău înainte să pornim să căutăm ce ne-ar face bine.
Mi-a plăcut foarte mult modul foarte sincer în care scrie Anca Iosif, mărturisind când i-a fost greu, ce greșeli crede că a făcut în deciziile logistice, dar și faptul că a avut curajul să scrie despre subiecte delicate, despre nesiguranțele ei, despre felul în care se schimbă prieteniile în timp, despre senzația de a se simți „în urmă la viață”, despre nevoia de a-și „justifica” încă în România de azi existența ca femeie singură, fără copii și fără dorința de a-i avea, dar și despre singurătatea pe care totuși o resimte uneori.
Pasajul următor, chiar de la începutul călătoriei, și următoarele surprind foarte bine roller-coasterul de senzații pe care o astfel de experiență îl trezește în tine:
În primele două ore am avut trei-patru personalități diferite. De la cine m-a pus la uau, ce frumos e afară și la au, au, începe să doară. Apoi, după ce s-au încălzit picioarele, probabil și sufletul, probabil și de la cele 40˚ C, câte erau în aer, de la prima pădure răcoroasă și mai departe, pe primele pajiști de mai sus, eram deja high.
Stările prin care treceam eu într-o oră pe traseu – îmi vine să râd frenetic, să țip, să plâng, să cânt sau să nu fac nimic – îmi părea mai degrabă o muncă interioară, în niciun caz o pauză.
E ceva deprimant în a avansa de-a lungul unui câmp plat, uscat, printre culturi, care pare să nu ducă nicăieri și să nu se termine vreodată.
M-am întrebat dacă drumul ăsta mă pedepsește pentru toate păcatele, pentru toate deciziile mele proaste, sau pur și simplu pentru că mă simt în urmă la viață.
O oprire semnificativă în călătoria ei a fost cea de la Mănăstirea Afteia, unde a stat de vorbă îndelung cu unul dintre călugări.
Nu sunt o persoană religioasă (aș zice că am mai degrabă înclinații budiste), însă Biblia e plină de pilde și parcă-mi doream să mai fur niște înțelepciune și inspirație de la călugări care le cunosc. E ceva în izolarea lor de tumultul lumii noastre ce îi face să vadă lumea mai chibzuit.
Dincolo de diferențele noastre de viziune asupra lumii, mă bucurasem să-l cunosc, să vorbim, să plantăm fasole și să udăm grădină împreună.
Pentru că, spune ea, în altă parte din carte, ca o concluzie, Până la urmă, la oameni se reduce totul. Întotdeauna. Chiar dacă uneori e enervant și epuizant să fii printre ei.
Probabil de-asta mă tot întorc la natură când mi-e greu. Mi-a dat din prima curaj și m-a tras mereu spre oameni care se bucură de viață așa cum e.
Mereu va fi mai ușor să vorbești despre orice doare cu un străin care nu-ți știe toată viața, care nu te va judeca, pe care nu știi când îl vei mai vedea, dacă îl vei mai vedea vreodată. De-aici și vindecarea despre care vorbea Joy, cea care are loc prin intermediul oamenilor.
Drumul mi-a dat spațiu să procesez din gândurile astea. M-a pus într-o realitate temporală: rutina zilnică și simplă a pășitului aduce în prim-planul drumețului dileme, gânduri sau suferințe care n-au loc să se coacă în contextele noastre de zi cu zi, cele în care ceilalți vor mai mereu o bucățică din noi și din atenția noastră.
Mi-e mai ușor să merg 40 de kilometri prin călduri decât să recunosc că mi-e greu și că am nevoie să fiu ascultată, poate mângâiată sau îmbrățișată.
Descoperam cu bucurie că, dacă mă expuneam, se găseau și oameni care să-mi sară în ajutor fix atunci și fix așa cum aveam nevoie.
Intemperiile depășite și bășicile suportate vor rămâne cu mine ca o busolă a propriului curaj.
Un lucru era cert – corpul și mintea mea se simțeau, pe veranda aia (de la Coșava, ziua 25), mai liniștite ca atunci când plecasem de la Micăsasa. Eram ceva mai spălată de gândurile fumurii cu care plecasem de la București.
Pasajul meu preferat este însă unul legat de timp:
Cineva spune un banc despre un ceasornicar care repara ceasuri, dar nu purta niciunul. Pentru că nu avea nevoie să știe cât e ceasul. Poate că asta e cea mai de preț bogăție din lume. Să nu te intereseze ce oră e.
Măcar din când în când
să pierzi noțiunea timpului,
să te ghidezi după lumină și după liniște și după vreme.
Probabil asta ar fi și definiția mea pentru lux.
Da, Bucureștiul o să dea mereu ora exactă, asta e rânduiala. Doar că eu, uneori, n-aș mai vrea să știu cât e ora.
Cred că asta simțim cu toții, cei care locuim în București sau alte orașe mari, cel puțin din când în când, mai ales când programul ne este încărcat, lista cu lucruri de făcut nu se mai termină și, în plus, durează și o veșnicie să ajungi oriunde din cauza nenumăratelor șantiere aflate la aproape fiecare colț de stradă (iykyk).
O altfel de lectură te ajută să pierzi un pic noțiunea timpului, să dai pagină după pagină, preocupat fiind să ai doar o poziție confortabilă și o lumină bună de citit.
O astfel de călătorie însă nu e ușoară, Anca Iosif nu este naivă și nici nu ne promite vreo soluție-minune. Trebuie să planifici, să-ți gestionezi resursele, greutatea rucsacului, opțiunile de înnoptare etc.. Dar, așa cum a descoperit și ea, drumul lung cu tine însuți îți dă răgazul să expiri și să-ți pui ordine în gânduri. Sau să lași să iasă la suprafață gânduri care nu au avut loc să încolțească, să respire sau poate chiar, dimpotrivă, să fie părăsite pe marginea drumului.
Așa cum sugerează și titlul cărții, Anca Iosif și-a găsit un soi de împăcare pe Via Transilvanica. Rămâne însă cu întrebarea și provocarea: Cum faci să aperi la oraș tot ce ai primit pe traseu?
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 