„Misterul lui Lucy Lost” – carte și film

Acum o săptămână am fost împreună cu soțul meu la cinema să vedem în avanpremieră un film de animație franțuzesc, regizat de Olivier Clert și produs de studioul Xilam, bazat pe o carte a binecunoscutului autor englez, Michael Morpurgo, Listen to the Moon.

Intitulat Misterul lui Lucy Lost, filmul urmărește într-un mod feeric, uneori chiar jucăuș, dar într-un final foarte emoționant, parcursul unei fetițe cu părul alb, găsită de o familie din Insulele Scilly, de a redescoperi cine este cu adevărat și cum a ajuns acolo.

Pe mine m-a impresionat atât de mult, încât am căutat imediat și cartea, am împrumutat-o de la bibliotecă în engleză (o găsiți și în franceză la Institutul francez) și am citit-o cu mare interes pentru a afla cum se petrec lucrurile în carte. Și am avut parte de suficiente surprize care să mă convingă că cele două, cartea și filmul, se completează de minune și reușesc să surprindă în mod diferit realitățile multifațetate și greu de cuprins ale traumei și războiului.

Pentru că da, aceasta este o poveste despre traumă și despre război, dar una plină de reziliență și de speranța că există viață și fericire și după astfel de evenimente devastatoare.

Dacă în carte realitatea istorică primează și este destul de clar de la început în ce epocă ne aflăm, despre ce război e vorba, în film, în mod intenționat, combatanții nu sunt numiți, războiul poate fi orice război, iar dacă nu știi nici prea multă geografie, vei crede (cum mi s-a întâmplat mie în prima parte a filmului) că Scilly e o țară fictivă cam ca Genovia din Princess Diaries.

Odată ce este menționat orașul New York, odată ce e pomenită Lusitania, începi să înțelegi că este vorba despre Primul Război Mondial și tragedia scufundării transatlanticului de către un submarin german.

În film, o descoperim pe Lucy pentru prima oară afară, într-o scenă nocturnă onirică în care imaginile unor persoane formate parcă din norii de pe cer par că dansează. Familia sa o recuperează și înțelegem treptat că Lucy „vede” lucruri și persoane, că a trecut printr-un proces de recuperare, vorbește, dar nu-și amintește cine este și de unde vine.

Într-o comunitate mică cum este cea de pe Insulele Scilly, orice străin – mai ales în vremuri de război – este privit cu suspiciune, mai ales dacă, în plus, cum este în cazul lui Lucy, acesta se și comportă și arată bizar.

Aici filmul își permite o licență vizuală care subliniază într-un mod foarte plastic impactul traumei – albirea părului din cauza unei traume este un fenomen psihologic foarte bine documentat. În acest caz, culoarea părului lui Lucy subliniază alteritatea ei, dar și originea ei suspectă.

Fiind găsită pe Insula Helen, o insulă abandonată, în care în trecut a existat o casă pentru bolnavii izolați în carantină, ea este considerată multă vreme o nălucă, o sirenă, ba chiar că ar fi întâlnit o vrăjitoare, în urma căreia i-ar fi albit părul.

Printre lucrurile și persoanele pe care le vede, Lucy începe să o vadă și să interacționeze cu Millie, o fetiță plină de energie, care locuiește în New York și care o ajută pe Lucy să facă față interacțiunilor cu ceilalți copii de pe insule, mai ales la școală. Aceste dialoguri cu o persoană pe care doar ea o poate vedea nu fac decât să întărească convingerea unora că Lucy nu e întreagă la minte și ar trebui dusă la azil.

A fi diferit în această lume ignorantă este confundat deseori cu nebunia. Și deseori îi închidem pe cei care credem că sunt diferiți. Diferențele îi sperie pe oameni, iar Lucy cu siguranță este diferită, foarte diferită, remarcă în carte Dr. Crow, medicul care o urmărește pe Lucy.

Pentru a o ajuta să nu mai iasă atât de mult în evidență, părinții ei adoptivi o îndeamnă să deseneze ceea ce vede, iar desenatul va juca un rol major în recăpătarea amintirilor sale, atât în film, cât și în carte.

Regizorul filmului, Olivier Clert, spunea într-un interviu că Lucy încearcă într-un fel să-și exorcizeze amintirile prin desenele sale. A fost, deci, firesc ca desenul în sine să devină un mijloc de regăsire a unei legături cu ceea ce i s-a întâmplat. Încă de la început, am vrut ca gândurile sale și imaginile care îi revin să fie exprimate prin această dimensiune grafică mai abstractă.

În carte, muzica joacă acest rol central în recuperarea memoriei lui Lucy, datorită promisiunii pe care ea și tatăl ei, plecat în război, și-o făcuseră:

Ori de câte ori voi vedea luna, Merry, mă voi gândi la tine și voi cânta piesa noastră de Mozart. Tu să faci la fel, astfel încât ori de câte ori ne vom uita în sus la lună, oriunde ne-am afla, vom asculta luna și ne vom auzi unul pe altul și ne vom gândi unul la altul. Promite-mi că vei face asta.

De aici și titlul original al cărții, Listen to the Moon – Ascultă luna. De altfel, de fapt, autorul, Michael Morpurgo, și-a dorit inițial ca titlul cărții să fie Lucy Lost, iar acesta a fost foarte mulțumit de această întoarcere la ideea sa inițială, respinsă de editorul său.

În carte, Lucy fredonează și cântă la pian, dar nu vorbește. Nu rostește decât vreo câteva cuvinte până la finalul cărții. Povestea sa este spusă din perspectiva adulților care o îngrijesc și a lui Alfie Wheatcroft, „fratele” ei în familia care a salvat-o.

În paralel, Millie (Merry în carte, în original) își spune povestea la persoana I, iar cele două planuri narative se completează până când se suprapun la finalul cărții.

Marc du Pontavice, producătorul filmului, povestește cum Olivier Clert a făcut această propunere incredibilă: să o aducă pe Milly (Merry) în lumea lui Lucy, concentrându-se asupra punctului de vedere al lui Lucy. În acest sens, era nevoie ca Lucy să fie mai activă, să nu mai fie mută, pentru că are cu cine să vorbească.

„Pur și simplu am găsit un proces narativ diferit”, spune acesta. Michael Morpurgo „ne-a spus chiar că ar fi scris povestea diferit dacă ar fi văzut mai întâi filmul! Sincer, acesta este cel mai mare compliment.”

Mărturisesc că după ce am văzut filmul și m-am apucat de carte, cel mai curioasă eram de modul în care Lucy o va întâlni pe Millie/Merry și târziu mi-am dat seama că asta pur și simplu nu se va întâmpla. Însă această dedublare concretă din film funcționează foarte bine ca reprezentare a minții care încearcă să suprapună două realități care în urma traumei au fost izolate una de alta.

De altfel, există în carte un pasaj foarte grăitor care descrie dificultatea recuperării memoriei în urma unei traume:

Este ca și cum ai fi încuiat într-o cameră întunecoasă cu uși de jur împrejur în loc de pereți, unde fiecare ușă pe care încerci să o deschizi este încuiată. Nu există nicio cale de ieșire. Se strecoară niște lumină pe sub uși, așa ca știi că există lumină, că aceea este lumina memoriei. Ai memorie. Ai un indiciu că există pe sub uși, dar nu poți deschide ușile, nu poți ajunge la ea. Știi că trebuie să fii cineva, să vii de undeva, dar nu îți vei aminti decât atunci când ușile se vor deschide, când lumina se va revărsa.

Regizorul Olivier Clert povestește că cele două personaje au fost construite în opoziție: pe de o parte, Lucy, care trebuie să se regăsească; de cealaltă parte, Millie, care reprezintă exact această energie și această spontaneitate capabile să o ajute să iasă din cochilie.

În plus, ce este interesant este că Lucy și Millie sunt interpretate de aceeași actriță! Este vorba de o fetiță de 11 ani, Charlie Rosenzweig, care a reușit să creeze două personalități complet diferite. Fiecare dintre ele are o energie atât de diferită, încât această dualitate s-a realizat în final destul de natural.

Deși în film se renunță la niște personaje și se simplifică sau se înlocuiesc niște elemente, acesta reușește să transmită mesajul că oamenii nu sunt răi doar pentru că fac parte dintr-un anumit popor, că nu tot ce este străin este automat și periculos, că violența nu este justificată cu niciun motiv și că nu orice aparentă ciudățenie este o dovadă de nebunie.

Lucy este salvată de un om din tabăra adversă, al cărui instinct atunci când vede un copil plutind în derivă pe un pian în mijlocul mării este să se gândească la propriul său copil lăsat acasă.

În carte este accentuată mult mai mult această dilemă morală, mai ales că aflăm și perspectiva unui căpitan de submarin, care poate în același timp să declare că deși nu submarinul său a doborât Lusitania, tot ar fi atacat nava, dar și că orice marinar suferă când este distrusă o navă.

În același timp, el are inima să fie de acord cu subalternul său care propune salvarea fetiței și decide să o lase la mal în Insulele Scilly, față de care germanii aveau un respect deosebit.

După cum remarca și Marc du Pontavice, Insulele Scilly sunt niște insule din Anglia un pic mitice. Acestea se află din punct de vedere geografic într-un loc în care au avut loc o sumedenie de naufragii. În plus, există un microclimat și o vegetație specifice. Este vorba de un arhipelag de în jur de o sută de insule, unele dintre ele foarte mici și destul de misterioase. Din punct de vedere narativ, sunt extrem de interesante.

Unul dintre naufragiile care au avut loc aici este cel al navei Schiller, în 1865, cu fix 40 de ani înainte de scufundarea navei Lusitania. În primul caz, locuitorii din insule au contribuit semnificativ la salvarea și ajutorarea celor naufragiați, motiv pentru care s-a luat hotărârea ca nicio navă să nu fie atacată de germani dacă naviga în apele din jurul acestor insule.

În cartea lui Morpurgo, căpitanul submarinului german pomenește de această bunăvoință a englezilor din Insulele Scilly și pe baza acesteia are încrederea să o lase pe Lucy pe una dintre ele, neștiind însă că o lasă într-un loc abandonat.

Ce mi s-a părut foarte frumos și foarte impresionant în carte a fost felul în care bunătatea arătată de germanul care propune salvarea lui Lucy și care îi dăruiește pătura făcută de mama lui și termosul lui cu apă (care o vor incrimina pe Lucy pentru că au nume germane înscrise pe ele) se va întoarce în favoarea lui, și acesta va fi salvat la rândul său de cea mai improbabilă persoană (unul dintre personajele care în film nu apare).

De asemenea, deși este subliniată și în film ideea că familia Wheatcroft o va iubi și o va proteja cu orice preț pe Lucy, îmi place cum este accentuată aceasta în carte, mai ales din partea lui Mary, mama. Mary este cea care o îngrijește și o apără cu o ferocitate de ursoaică, după cum reiese și din aceste pasaje:

Nu-mi pasă cine este, nici dacă vine din Timbuktu. Cu toții suntem copiii lui Dumnezeu, indiferent de unde venim, cum ne cheamă și ce limbă vorbim. Și să nu uiți asta niciodată.

Ea e Lucy. Așa că, mă gândesc acum că nu prea îmi mai pasă dacă vorbește sau nu. Engleză, germană sau chineză. Cui îi pasă? Noi o iubim așa cum este. Dacă nu va vorbi niciodată, dacă nu își va aminti, noi o vom iubi la fel de mult. Nu vom lăsa niciodată pe nimeni să ne-o ia și nu ne pasă în ce limbă vorbește. Ea este parte din familia noastră. Ea rămâne cu noi.

Filmul de animație Lucy Lost a fost selecționat la Festivalul de la Cannes pentru o „sesiune familială”, având în vedere că filmul se adresează la fel de bine unui public format din copii, cât și din adulți.

Întrebat într-un interviu cu ce mesaj ar dori să rămână publicul după vizionarea filmului, regizorul Olivier Clert a răspuns astfel:

Îmi place ideea că ne putem reface după ce am trecut prin niște încercări dificile. Nu ne recuperăm niciodată complet după o traumă: aceasta lasă o urmă și nu mai regăsim neapărat ceea ce am pierdut. Dar am vrut ca acest film să ofere un sentiment de speranță. Doar pentru că am trăit ceva îngrozitor nu înseamnă că nu putem să mai fim iubiți sau să mai găsim fericirea. Lucy va rămâne marcată de ceea ce a trăit, dar, datorită dragostei familiei sale, și mai ales a fratelui său, ea poate continua să progreseze. Ea nu redevine acea fetiță care era înainte. Ea crește împreună cu rănile sale, dar ea crește în ciuda a tot ce s-a întâmplat și poate să fie fericită. Acesta este mesajul plin de speranță pe care am vrut să-l transmit.

Filmul este distribuit în România de Cay Films, a avut premiera pe 13 noiembrie și rulează în cinematografe din toată țara și vă încurajez să mergeți să-l vedeți (în original, nu dublat, dacă se poate)!

Lasă un răspuns

More posts