În mijlocul Postului, devin conștient că Paștele se apropie din nou: zilele devin mai lungi, zăpada se topește, soarele oferă mai multă căldură și păsările își reiau cântecul.

Aud cuvintele lui Isus, spuse femeii samaritence „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ce cuvinte! Câte ore de meditație ar merita să le fie dedicate! Le voi purta cu mine în pregătirea mea pentru Paște.

(mai mult…)

Şi-a venit în fire şi a zis: ‘Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»’ Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. (Luca 15)

Parabola fiului risipitor este o poveste despre întoarcere. Am înțeles importanța întoarcerii, din nou și din nou. Viața mea se îndepărtează de Dumnezeu, iar eu trebuie să mă întorc. Întoarcerea este o luptă de-o viață.

Sunt surprins de motivațiile egoiste ale fiului risipitor. El și-a spus „Slujitorii tatălui meu au mai multă mâncare decât au nevoie, iar eu stau aici și mor de foame! Voi pleca de aici și mă voi întoarce la tata.” El nu s-a întors dintr-o iubire proaspăt regăsită pentru tatăl lui. Nu, el s-a întors pentru a supraviețui. A descoperit că drumul pe care-l alesese ducea la moarte, însă întoarcerea la tatăl lui era o necesitate pentru a rămâne în viață. A înțeles că a păcătuit, însă asta doar pentru că păcatul l-a adus în pragul morții. Sunt impresionat de faptul că tatăl lui nu a cerut o motivație mai înaltă. Dragostea lui era necondiționată, așa că și-a primit fiul acasă pur și simplu.

(mai mult…)

Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui. (Ieremia 17:10)

Ne putem da seama cu ușurință că, în lumea noastră, avem o dorință puternică de a încerca să realizăm ceva, indiferent că este vorba de a face ceva semnificativ pentru altcineva, sau pentru societate, sau să construim o casă, sau să scriem o carte, sau să câștigăm un premiu. Când începem să fim prea impresionați de rezultatele noastre, ajungem la concluzia greșită că viața este o imensă tabelă unde ne ținem scorul și adunăm puncte pentru a ne măsura valoarea. Înainte să ne dăm seama, ne-am vândut sufletul altora care ne țin scorul. Nu doar că suntem din lume, ci suntem și ai lumii. Devenim ceea ce face lumea din noi. Suntem inteligenți pentru că cineva ne dă note mari. Suntem de folos pentru că cineva ne spune „mulțumesc”. Suntem plăcuți pentru că cineva ne place. Suntem importanți pentru că cineva ne consideră indispensabili. Pe scurt, suntem valoroși pentru că avem succes.

(mai mult…)

Compasiunea ne cere să mergem acolo unde există răni, să intrăm în locuri ale durerii, să împărtășim frângerea, teama, confuzia și neliniștea. Compasiunea ne cere să plângem cu cei îndurerați și cu cei înlăcrimați, să jelim cu cei singuri. Compasiunea ne cere să fim slabi alături de cei slabi, vulnerabili cu cei vulnerabili. Compasiunea înseamnă să ne cufundăm în adâncurile condiției umane. Nu este de mirare că compasiunea, „a suferi împreună cu”, întâmpină atâta rezistență din partea noastră. Suntem înclinați să protestăm: „Aceasta este autoflagerare, este un interes morbid față de durere și o dorință bolnavă”. Trebuie să conștientizăm că noi suntem ființe care fug de durere, iar compasiunea nu este răspunsul nostru firesc.

(mai mult…)

Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în† care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17:5)

Când frângem pâinea împreună, facem de cunoscut, unul pentru celălalt, adevărata poveste a vieții lui Hristos și a viețuirii noastre în El. Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a oferit-o prietenilor Săi. A făcut astfel și când a văzut o gloată înfometată și a simțit compasiune pentru ei; a făcut astfel și în seara de dinaintea patimilor Sale, când a dorit să-Și ia rămas bun; a făcut astfel și când a dorit să Se reveleze celor doi ucenici pe drumul către Emmaus. Și de atunci, creștinii au făcut astfel în amintirea Lui.

(mai mult…)