Majoritatea dintre noi ne imaginăm veșnicia ca un timp care nu are sfârșit. Și totuși, tânjim după ceva mai mult decât o continuare infinită a vieții așa cum o experimentăm noi acum, cu toate suferințele și dezamăgirile ei.

De fapt, frica de existența nesfârșită are și un nume consacrat – apeirofobie – și poate fi la fel de tulburătoare ca și gândul morții.

Problema este că Isus nu vorbește despre mântuire în acești termeni, și nici despre viața veșnică. De fapt, Isus – și întreg Noul Testament, de altfel – definește viața veșnică doar o singură dată în mod specific și într-un fel care s-a pierdut din vedere la scară largă în zilele noastre: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 NRSV).

Ce-ar fi dacă am înceta să ne gândim la Evanghelie ca la niște cerințe minime care trebuie îndeplinite pentru a ajunge în cer? Ce-ar fi dacă am înceta să ne gândim la viața eternă ca la o experiență pe care o vom gusta numai după ce vom muri? Ce-ar fi dacă am înceta să ne gândim la creștini ca la niște oameni care cunosc despre Dumnezeu, ci să ne gândim la ei mai degrabă ca la niște oameni preocupați să devină ucenici care învață să-L cunoască pe Dumnezeu? Dacă mântuirea nu presupune doar ajungerea noastră în cer, ci mai cu seamă coborârea cerului în noi?

Acestea sunt întrebările pe care ni le lansează John Ortberg în cartea Veșnicia în desfășurare – Învățătura lui Isus despre mântuire, veșnicie și cum putem ajunge în cer.