Creştinii aflaţi în întunericul depresiei pot să se întrebe cu disperare: „Cum pot să ştiu că sunt cu adevărat un copil al lui Dumnezeu?” De obicei ei nu pun această întrebare pentru a li se aminti faptul că suntem mântuiţi prin har, prin credinţă. Ei ştiu acest lucru. Se întreabă cum pot să ştie dacă credinţa lor este reală. Dumnezeu trebuie să ne călăuzească atunci când alegem modul în care răspundem, iar cunoaşterea persoanei ne va ajuta să ştim ce să spunem.

S-ar putea ca primul şi cel mai bun lucru pe care îl putem spune să fie: „Te iubesc şi nu te voi părăsi”. În aceste cuvinte se poate ca cineva să simtă prezenţa susţinătoare a lui Dumnezeu, pe care s-ar putea să nu o simtă în niciun alt mod. Sau, în al doilea rând, am putea spune: „Nu mai privi la credinţa ta şi îndreaptă-ţi atenţia spre Hristos. Credinţa ne este susţinută când privim la Hristos, cel răstignit şi înviat, nu când ne luăm ochii de la Hristos pentru a ne examina credinţa. Dă-mi voie să te ajut să priveşti la Hristos.” În mod paradoxal, dacă vrem să experimentăm bucuria credinţei, nu trebuie să ne concentrăm mult asupra ei. Trebuie să ne concentrăm asupra măreţiei Mântuitorului nostru.

John Piper, Când nu-L doresc pe Dumnezeu