Scara – Cuvântul 6

Despre aducerea aminte de moarte

Teama de moarte este o însușire a firii, care provine din neascultare, iar înspăimântarea de moarte este semnul unor păcate nepocăite. Hristos Se teme de moarte, însă nu Se înspăimântă, ca să ne arate limpede însușirile celor două firi ale Sale. După cum pâinea e mai trebuincioasă decât toate celelalte mâncăruri, așa și cugetarea la moarte e mai trebuincioasă decât toate celelalte lucrări. În cei ce viețuiesc întru liniștire, amintirea morții naște părăsirea grijilor, rugăciunea necurmată și paza minții. Adevăratul semn că omul își aduce aminte de moarte întru simțirea inimii este lipsa voită de patimă față de orice făptură și părăsirea cu desăvârșire a voii proprii.

O minte activă are multe lucrări: cugetă la dragostea de Dumnezeu, își amintește de moarte, de Dumnezeu, de împărăția cerurilor, de râvna sfinților.

Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. (Psalmul 6:8)

Sfântul Ioan Scărarul

Scara – Cuvântul 5

Despre pocăință

Pocăința este legământ cu Dumnezeu pentru îndreptarea vieții. Cel ce se pocăiește este cumpărător de smerenie. Pocăința este grijă de sine slobodă de grijile din afară. Pocăința este fiică a nădejdii și lepădare a deznădejdii. Pocăința este curățirea conștiinței. Pocăința este împăcare cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul

Scara – Cuvântul 4

Despre fericita și pururea pomenită ascultare

Ascultarea este desăvârșita lepădare a sufletului propriu, arătată prin lucrările trupului; sau dimpotrivă, ascultarea este omorârea mădularelor trupești în vreme ce mintea rămâne vie. Ascultarea este mormânt al voii proprii și înviere a smereniei.

Sfântul Ioan Scărarul

 

Scara – Cuvântul 3

Despre înstrăinare, adică depărtarea de lume

Cel ce socotește că nu este împătimit față de niciun lucru, iar lipsindu-se de vreunul din ele, se întristează cu inima, unul ca acesta se înșeală cu totul pe sine însuși.

Sfântul Ioan Scărarul

Scara – Cuvântul 2

Despre neîmpătimire, adică despre lepădarea grijilor și a întristării pentru lume

Cine iubește cu adevărat pe Dumnezeu, cine dorește cu adevărat împărăția ce va să fie, cine are o adevărată întristare pentru păcatele sale, cine într-adevăr și-a agonisit aducerea aminte a muncilor de veci și a înfricoșatei judecăți, cine într-adevăr se îngrozește de ieșirea sa din viața aceasta, acela nu va mai iubi nimic din cele vremelnice, ci urmează lui Hristos, neîncetat privind spre cer și așteptându-și de acolo ajutor, după cuvântul sfântului care a zis: Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii. Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijină.(Psalmul 62:9)

Sfântul Ioan Scărarul