În sensul în care îl folosesc aici, cuvântul credinţă este arta de a rămâne alături de lucruri care au fost odată acceptate de raţiune, în ciuda unor stări sufleteşti schimbătoare; pentru că stările sufleteşti se schimbă, indiferent de calea aleasă de raţiune. Ştiu asta din propria mea experienţă. Acum, când sunt creştin, am uneori stări de spirit în care întreaga chestiune pare foarte improbabilă; dar, pe când eram ateu, aveam dispoziţii în care creştinismul părea cât se poate de plauzibil. Această răzvrătire a stărilor tale de spirit împotriva sinelui tău real are loc oricum. De aceea credinţa este o virtute atât de necesară: dacă nu reuşeşti să-ţi controlezi dispoziţiile, nu poţi fi nici un creştin adevărat şi nici măcar un ateu adevărat, ci doar o fiinţă care rătăceşte de colo colo şi ale cărei convingeri depind de vremea de afară sau de starea digestiei sale. Prin urmare, deprinderea noastră de a crede are nevoie de antrenament.

Primul pas este recunoaşterea faptului că dispoziţiile tale sufleteşti sunt schimbătoare. Următorul este să te asiguri că o dată ce ai acceptat creştinismul, câteva din învăţăturile sale principale trebuie avute în vedere zilnic, un timp oarecare. De aceea rugăciunile zilnice, lecturile religioase şi mersul la biserică sunt părţi necesare ale vieţii creştine. Trebuie să ni se aducă mereu aminte ceea ce credem. Nici această credinţă şi nici oricare alta nu rămân automat prezente în minte. Ele trebuie hrănite. De fapt, dacă am cerceta o sută de persoane care şi-au pierdut credinţa în creştinism, mă întreb câte dintre ele şi-au pierdut-o în mod raţional, fiind convinse prin argumente cinstite? Nu cumva cele mai multe dintre ele s-au lăsat pur şi simplu în voia valurilor?

C.S. Lewis, Creştinism pur şi simplu

Vezi şi postarea de aici.