Deși sunt de acord că problema durerii poate fi una din marile provocări la adresa credinței în Dumnezeu, îndrăznesc să sugerez că problema plăcerii este cea care ne determină cel mai frecvent să ne gândim la lucrurile spirituale. Sexualitatea, lăcomia, faima, emoțiile de moment sunt de fapt cele mai precare atracții din lume. Durerea ne forțează să ne acceptăm finitudinea. Ea poate să nască cinism, dezgust și oboseală în simpla trăire a vieții. Durerea ne determină să căutăm o putere superioară. Instrospecția, superstiția, ceremonia și jurămintele pot să vină toate ca o consecință a durerii. Dar dezamăgirea cauzată de plăcere este cu totul altceva. Deși durerea poate fi văzută adesea ca un mijloc pentru a atinge un scop mai înalt, plăcerea este văzută ca un scop în sine. Și când plăcerea se epuizează, în sufletul omului se furișează un sentiment de deznădejde ce poate duce adesea la autodistrugere. Durerea poate fi temporară, dar dezamăgirea cauzată de plăcere duce la vid interior… nu doar pe moment, ci pentru toată viața.

Ravi Zacharias, „De ce Isus?”