Şi totuşi, în toamna anului 1621, rănile erau încă proaspete. Erau o mulţime de văduve şi orfani. Paisprezece dintre cele optsprezece soţii care plecaseră în călătorie pe vasul Mayflower pieriseră în timpul iernii. Mai erau acum doar patru cupluri căsătorite, iar unul dintre ele era format din Edward şi Susannah Winslow, care se căsătoriseră în mai, la scurt timp după ce amândoi îşi pierduseră partenerii de viaţă. Mary Chilton, Samuel Fuller, Priscilla Mullins şi Elizabeth Tilley îşi pierduseră ambii părinţi, iar tânărul Richard More, care fusese despărţit de părinţii săi înainte să plece pe mare, îşi pierduse de atunci cei trei fraţi şi surori care fuseseră alungaţi împreună cu el. Faptul că Pelerinii puteau să sărbătorească în acest context era o mărturie atât a curajului omenesc, cât şi a speranţei cereşti. Robert McKenzie, The First Thanksgiving

Fără îndoială că această capacitate a pelerinilor de a avea o spirit mulţumitor îşi avea ancora în stânca versetului din Romani 8:38: Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare… nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu.

Jon Gauger, „Profound Thanks in Profound Loss“