Niciun om nu e cu totul smerit până ce nu înțelege că mântuirea lui nu depinde deloc de capacitățile, mijloacele, străduințele, voința și faptele sale, ci depinde în întregime de alegerea, voința și lucrarea Altuia, adică a lui Dumnezeu. Căci atât timp cât este convins că poate face chiar și cel mai mic lucru pentru mântuirea lui, el are o anumită încredere în sine și nu renunță cu totul la el însuși, ceea ce înseamnă că nu s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, ci presupune că există – sau cel puțin speră și dorește să fie – un loc, un timp sau o faptă pe care o poate face și prin care poate ajunge, în cele din urmă, la mântuire. Dar când un om nu are nicio îndoială că totul depinde de voința lui Dumnezeu, atunci renunță cu totul la sine și nu are nicio pretenție, ci așteaptă ca Dumnezeu să lucreze; abia atunci se apropie de har și poate fi mântuit.

Martin Luther, citat în Moștenirea lui Luther, editată de R.C. Sproul