Ce am citit în februarie 2021


În luna februarie am reușit să citesc 23 de cărți, marea majoritate pentru copii, multe dintre ele cărți pe care nu-mi propusesem la începutul lunii să le citesc; un volum de L.M. Montgomery, unul despre Japonia, un volum de C.S. Lewis, benzi desenate, o carte despre îngrijorare și una despre un subiect care cred că este nișa nișelor, iată care au fost!

Mai întâi însă, o să vă spun despre una dintre cărțile neterminate de luna aceasta. Pe 1 februarie eu și soțul meu am început să citim 1001 de nopți – Basme arabe istorisite de Eusebiu Camilar – volumul 1, cu ilustrații de Ana Alfianu.  Nu am reușit să citim în fiecare seară, așa că după o lună suntem la pagina 248/627, dar e foarte frumos să citești aceeași carte în același timp cu altcineva (aici mai multe despre lectura împărtășită). Ca impresii: momentan nu am ajuns la vreo poveste cunoscută, iar absolut toate sunt poveste-n-poveste-n-poveste-n-poveste-n-poveste etc, de uneori uiți de unde ai început și despre cine era vorba de fapt inițial; un motiv recurent este competiția de povești spuse de niște oameni condamnați la moarte – poveștile salvează vieți la propriu în lumea califilor iubitori de chefuit; iar limbajul plin de arhaisme și turcisme este un deliciu! Revin cu impresii despre conținut când îl vom termina.

Tot pe 1 februarie am început două cărți care au ca numitor comun Japonia: Omoiyari: The Japanese Art of Compassion de Erin Niimi Longhurst și Silence and Beauty: Hidden Faith Born of Suffering de Makoto Fujimura.

Acum, după ce le-am citit pe ambele, e interesant de observat că prezintă laturi aparent contradictorii ale culturii japoneze. Prima, Omoiyari: The Japanese Art of Compassion de Erin Niimi Longhurst prezintă, după cum îi spune și titlul, „arta japoneză a compasiunii”, grija pe care o au japonezii unii față de alții, grija față de oaspeți, importanța comunității, cum să îi pui pe alții mai presus de tine (având grijă să fii tu mai întâi bine cu tine) și ce putem învăța și noi în privința asta. Citisem prima carte a autoarei anul trecut, despre care am scris aici, iar aceasta se prezintă în același stil de album, cu ilustrații și fotografii frumoase, rețete și sfaturi practice. Mi-a plăcut mult.

Într-un anume constrast, veți vedea imediat de ce, Makoto Fujimura, de această dată un artist creștin japonez, discută în foarte consistentul său volum (el însuși spune în introducere că „va fi nevoie de contemplație profundă, oprire până la punctul nemișcării, dacă cititorul vrea să obțină beneficiul complet al lecturii acestei cărți”) despre latura mai întunecată a societății japoneze, care nu încurajează opinia personală diferită și ieșirea din tipare, în care armonia comunitară este supremă, iar „cuiul care iese în afară trebuie bătut”. Cu alte cuvinte, pentru a îngloba idei din ambele cărți, ne purtăm frumos unii cu alții, dar fiecare știe că nimeni nu e și nu trebuie să fie mai cu moț (nici măcar în sens pozitiv).

Cartea lui Makoto Fujimura este nișa-nișelor despre care pomeneam mai sus, așa că nu știu cât are rost să insist asupra ei. Eu m-am bucurat foarte mult să o descopăr și să pot să citesc despre creștinismul și creștinii în Japonia, despre ce înseamnă să devii creștin ca japonez, din perspectiva cuiva care a trăit în ambele lumi (Fujimura s-a născut la Boston, SUA, dar a mers la școala primară în Japonia, iar apoi s-a mai reîntors pentru Master la o școală prestigioasă de artă tradițională japoneză – el fiind pictor).

Toată teza lui pornește de la romanul lui Shusaku Endo, Tăcere, roman pe care l-am citit în timp ce eram la Master, și mi s-a părut un roman tulburător, care te pune pe gânduri și te marchează. Este un roman despre persecuția creștinilor din Japonia secolului XVII, credință și apostazie, pe baza căruia Martin Scorsese a făcut acum câțiva ani un film.

Fujimura mi-a lămurit foarte mult fundalul pe care se desfășoară toată acțiunea, ce însemna pentru japonezi dezicerea de credință prin călcarea în picioare a fumi-e (reprezentări în bronz ale lui Hristos sau ale Fecioarei Maria), într-o cultură care pune mare preț pe vizual; el explică modul în care această persecuție a influențat civilizația japoneză ca întreg până în zilele noastre, de ce sunt atât de puțini creștini în Japonia și de ce japonezii suferă de atâta malaise și lipsă a poftei de viață. O lectură foarte instructivă!

În paralel cu Fujimura (pe care l-am terminat de altfel abia la sfârșitul lunii), am mai citit multe alte cărți, dintre care voi zăbovi doar asupra câtorva.

Am citit cu Mihai, Olaf în lumea cărților, care e foarte drăguță, v-o recomand (știți că mie îmi plac cărțile despre cărți) și Cenușăreasa: Întoarcerea în timp din colecția Povești din colecția de aur.

 

 

 

 

 

Am făcut o mega-comandă pe site-ul Editurii Univers, pentru că aveau niște reduceri foarte bune la cărțile pentru copii, așa că m-am combinat și cu mama mea și cu altcineva, și am citit următoarele:

Fă-ți acasă un cuib de bine. Un loc în care să stai în tihnă, să citești, să bei un lapte cald sau să ronțăi un măr, cu ochii la pomii de-afară. Va fi tihnarul tău. Va fi locul în care timpul te va lăsa în pace.

Timpul trece mai greu dacă nu ne grăbim. Și trece cu rost, nu zboară, atunci când îi dăm un nume, atunci când îl ancorăm în povești cu sens. […] Cum ar fi să aveți zilele voastre prin care timpul să se așeze temeinic peste timp, să clădească, nu să destrame? Ce-ar fi să avem Ziua Picioarelor Goale?

Și preferata mea, pe care o trăiesc în fiecare zi, Cine te iubește, te lasă să te odihnești.

Acestea din urmă sunt cele pe care le-am cumpărat eu, cele ce urmează le-am comandat pentru mama mea (adică tot pentru Mihai, dar i le-a luat ea) și pentru altcineva, care a luat tot pentru copii.

În paralel cu acestea am citit continuarea volumului Povestitoarea de L.M. Montgomery, despre care vă scriam cu încântare la sfârșitul anului trecut, și anume, Drumul de Aur. Deși de data aceasta traducerea a fost făcută din limba engleză, ediția nu este cu mult mai îngrijită decât primul volum, dar, DAR, asta nu a știrbit nimic din minunăția acestei cărți. Mi-e greu să explic ce a făcut să-mi placă atât de mult aceste cărți, poate inocența lor, atmosfera și cadrul idilic de pe Insula Prince Edward și, în ansamblu, sentimentele pe care ți le creează episoadele relatate.

În acest al doilea volum, cele două seturi de verișori, împreună cu prietenii lor petrec încă trei anotimpuri împreună până la despărțirea care îi va duce pe fiecare în alt oraș sau în altă țară, o despărțire atât fizică, unii de alții și de locul în care au petrecut aproape un an și jumătate, cât și o despărțire mai profundă pentru unii, de anii copilăriei, de o etapă din viață, de niște relații care, din cauza distanței, nu vor mai fi niciodată la fel. Ca și ei, nu voiam să se termine cartea, am tras de ultimele capitole, surprinsă să constat că totuși mai era unul, și încă unul, până când, din nefericire, s-a încheiat și am rămas cu inima frântă și un dor nespus. Din fericire, mai există cărți de L.M. Montgomery necitite, așa că încă mai am speranță, dar nu știu ce voi face când le voi epuiza!

Iată câteva pasaje care sper să ilustreze ce încercam eu să bălmăjesc mai sus. În primul rând Prefața:

Cândva, demult, cu toții am pornit-o pe Drumul de Aur. Era un drum larg, care trecea prin Țara Deliciilor Pierdute; umbra și lumina se amestecau ca o binecuvântare și fiecare cotitură dezvăluia un farmec proaspăt și o nouă drăgălășenie pentru inimile dornice și ochii inocenți.

Pe acel drum, am auzit cântecul stelelor dimineții; ne-am înfruptat cu parfumuri aeriene și dulci, ca o ceață de mai; aveam multe capricii delicate, ca pânzele de păianjen și speranțe de iris; inimile noastre au căutat și au găsit binefacerea viselor: anii așteptau, dincolo, și erau luminoși; viața era un camarad cu buze trandafirii și, printre degete, i se cerneau flori de purpură.

Poate că am lăsat Drumul de Aur în urmă acum mult timp, dar amintirile sale sunt cele mai dragi din tot ce avem pentru eternitate și cei care le prețuiesc ar putea să se regăsească cu plăcere în paginile acestei cărți, în care personajele sunt pelerini pe Drumul de Aur al tinereții.

Și apoi asta:

…cred că ea avea ciudatul dar de a gândi în culori. După ce am crescut, mi-a vorbit din nou despre asta. A spus că totul avea culoare în gândirea ei; lunile anului treceau prin toate nuanțele posibile, zilele săptămânii erau colorate ca Solomon acoperit de glorie, dimineața era aurie, prânzul, portocaliu, seara, albastru-cristal și noaptea, violet. Fiecare idee avea propria ei culoare. Poate că de aceea vocea și cuvintele ei aveau un asemenea farmec, transmițându-le ascultătorilor semnificații fine și muzicalitate.

Și asta:

Luna octombrie a acelui an a strâns tot soarele revărsat al verii și s-a înveșmântat cu el. […] Arțarii sunt copaci care au un foc primitiv în sufletele lor. Strălucește puțin în tinerețea lor, înainte ca frunzele să se deschidă, în roșeața și galbenul florilor, dar vara este ascuns cu grijă sub o verdeață căptușită cu argint. Apoi, când vine toamna, arțarii renunță la încercarea de a fi sobri și se înflăcărează în toată spledoarea barbară a naturii lor reale, transformând dealurile într-un vis din O mie și una de nopți, ca în vremurile lui Harun Al-Rashid.

Cred că trebuie să ai un suflet de piatră ca să nu fii mișcat de aceste rânduri!

În fine, ajungem la două cărți în ton cu „luna iubirii”, o carte de benzi desenate haioasă pe care am citit-o împreună cu soțul meu pe 13 februarie, Mici momente de iubire de Catana Comics, asupra căreia nu voi zăbovi (și pe care am luat-o mai mult din cauză că nu a sosit cartea pe care o comandasem special pentru această ocazie, Creative Love de Audrey și Jeffrey Roloff) șiii, cu o întârziere de 10 ani, Cele patru iubiri de C.S. Lewis.

Lectura cărții lui C.S. Lewis o văd ca pe o realizare personală, pentru că, deși sunt des citate pasaje din ea prin alte cărți, trebuie să te lupți puțin să descoperi în original acele pasaje des citate, în sensul că nu e o carte ușor de citit. Deși este despre subiectul preferat al multora, iubirea, el o abordează foarte obiectiv și riguros, subliniind pericolele fiecărui tip de iubire în parte (așa cum le identifică el), dacă acestea nu sunt subordonate Iubirii divine. Avem articol și emisiune în care vorbim pe larg despre ea, așa că nu o să mai insist, dar vreau să vă împărtășesc un pasaj care mi-a plăcut și pe care nu mi-l amintesc să-l fi găsit citat pe undeva:

Există un farmec specific, atât în prietenie, cât și în eros, legat de clipele în care iubirea apreciativă adoarme, așa zicând, făcută ghem, iar tihna și obișnuința simplă a relației (liberă ca singurătatea, deși nici unul nu e singur) ne învăluie. Nici o nevoie de a vorbi. Nici o nevoie de a face dragoste. Nici un fel de nevoie, poate doar să scormonești în jăratec.

Înainte de C.S. Lewis am mai apucat să citesc cartea Nu te îngrijora de Max Lucado, pe care am primit-o de la Editura Scriptum (mulțumim!) și pe care o vom prezenta într-un episod viitor al emisiunii. Nu mai citisem de câțiva ani, cred, o carte de Max Lucado și m-a surprins plăcut prin faptul că e una dintre cărțile lui mai concentrate asupra unui pasaj biblic propriu-zis și a aplicării lui, decât asupra anecdotelor și a descrierilor cinematice. O carte pe o temă de mare interes în zilele noastre de pandemie, care oferă multă încurajare din Cuvântul lui Dumnezeu, o recomand!

În final, am mai citit două povestioare după pedagogia Montessori, Primele povești Montessori. Hai să dăm o mână de ajutor! Arthur și Mira te învață să te descurci singur de Lydie Barusseau și Primele povești Montessori. Hai să ne jucăm afară! Arthur și Mira te ajută să descoperi natura de Aurore Gauthier, ambele cu ilustrații de Isabelle Monnerot-Dumaine.Ilustrațiile sunt foarte frumoase, acțiunea urmărește exemplificarea practicilor din pedagogia Montessori, încurajarea independenței, a descoperirii și a explorării vieții practice și a naturii, sunt incluse și rețete și sfaturi pentru părinți. Drăguțe și utile, sper să-l inspire și pe Mihai. Seria mai cuprinde și alte titluri interesante, Hai să stăm de vorbă! Arthur și Mira te învață să te porți frumos și Hai să facem ordine! Arthur și Mira te învață să fii organizat.

Iată așadar care au fost cărțile pe care am reușit să le termin în luna februarie. Sper ca în luna martie să termin ce am început luna trecută, să citesc cât mai multe cărți pentru emisiune și să termin în sfârșit teancul cu cărțile cumpărate/primite din noiembrie încoace (printre care și primul volum dintr-o trilogie de L.M. Montgomery pe care l-am păstrat special pentru primăvară).

Voi cu ce cărți întâmpinați primăvara?

PS: Ce am citit în ianuarie 2021

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Irina Trancă. Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s