„Și El a locuit printre noi – învățături din Evanghelia după Ioan” de A.W. Tozer


Ce imagini vă vin în minte când vă gândiți la Crăciun? Brazi împodobiți, luminițe, reni, Moș Crăciun, cadouri? Sau îngeri, stele, păstori, Iosif și Maria și pruncul Isus într-o iesle?

Vă invit astăzi să trecem dincolo chiar și de scena clasică a nativității și să ne îndreptăm atenția asupra misterului Întrupării lui Dumnezeu în Persoana lui Isus Hristos, motivul sărbătorii Crăciunului, deschizând volumul lui A.W. Tozer, Și El a locuit printre noi – învățături din Evanghelia după Ioan.

La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu, așa își începe Ioan Evanghelia, conferind un ton mistic relatării sale.

„Mistic”, așa cum este folosit în Evanghelia lui Ioan și în cartea aceasta, spune Tozer, se referă pur și simplu la cultivarea unei profunde aprecieri a naturii unice a lui Hristos și a fascinației noastre pentru El. Din primul verset al primului capitol al Evangheliei lui Ioan suntem înălțați în tărâmul „veșniciei”.

Înainte să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu! spune și autorul Psalmului 90:2.

Pentru a-L contempla pe Dumnezeu așa cum este El, trebuie să începem să vedem că „din timpuri imemoriale în timpuri imemoriale Tu ești Dumnezeu.” Începem să vedem, de asemenea: „O, Doamne, din mereu în mereu Tu rămâi Dumnezeu”. Și apoi: „O, Doamne, din punctul nevăzut de atunci până în punctul nevăzut de acum, Tu ești Dumnezeu.”

Biblia ne învață clar că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Orice ar însemna asta, este evident că în Dumnezeu există ceva care reacționează la ceva din om.

Duhul Sfânt a spus despre inima omului pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Său: „El a pus veșnicia în mintea omului”. Punct. Dumnezeu spune că a pus „timpurile imemoriale” în inima omului. Spune că a pus „veșnicia fără început” mereu în inima omului.

De aceea, în noi există o prețuire a veșniciei lui Dumnezeu și un dor după aceasta. Numai că am pierdut-o. Ne dorim să o fi avut și o vrem, și nimic altceva nu ne satisface.

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său și, cu toate că omul a căzut, în el a rămas dorul după veșnicia de acolo și prețuirea veșniciei de acolo. Are în inimă dorința după viața veșnică și asta îl tulbură. Omul o ia razna și numește lucrul acesta într-un fel, dar în străfundurile sale este altceva ce îl deranjează.

Iată ce vreau să spun, scrie Tozer: totul este strâmb până când Isus nu îl îndreaptă. Dar poate ziceți: „Sigur există ceva bun pe undeva”. Sunt oameni care susțin bunătatea universală a umanității. Însă realitatea nu sprijină această supoziție.

Marele ceva dinlăuntrul meu, care prețuiește veșnicia, nu va fi satisfăcut fără ea. El strigă: „Asta e ce mi-am dorit!” Nu religie, nu filozofie, nu civilizație – toate acestea sunt prea recente. Natura mea dorește ceva recent, dar adâncul inimii mele vrea ceva veșnic. De aceea, Dumnezeu spune: „Eu v-am făcut astfel și am ceea ce vă doriți: Cuvântul făcut trup ca să locuiască printre voi. Și celor care-L primesc le dau puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu, celor care cred în numele Lui.”

Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor, mai scrie apostolul Ioan în Evanghelie.

Vreau să vă cer să faceți ceva practic imposibil, echivalent cu a sta în picioare într-un coș, a vă apleca pentru a-i apuca mânerele și a vă ridica pe masă, ne provoacă Tozer.

Vă voi cere să desființați în gând tot ce există. Demontați universul, dărâmați-l piatră cu piatră, aruncați-l în neant și desfaceți tot ce este făcut. Făcând astfel, eu nu voi juca rolul nebunului și nu mă voi juca cu adevărul, ci voi încerca doar să ajung înapoi, acolo unde începe acest text. Vreau să dați la o parte în gând toate lucrurile care vă sunt familiare.

Vreau să începeți cu acest curent curgător pe care-l numim „timp”. Vreau să apucați în mod intenționat mânerele coșului, să vă ridicați și să vă spuneți: „A fost un timp când timpul nu era.” Pentru că limbajul nostru este atât de limitat, trebuie să ne folosim de un cuvânt de care încercăm să ne descotorosim ca să spunem că ne descotorosim de cuvânt. Va trebui să spunem că vrem să ne gândim la un timp când timpul nu era. Când nu era materie defel.

Dumnezeu nu are început, întrucât „începutul” este un cuvânt al creaturii și înseamnă că cineva lucra la ceva. Dumnezeu a început să lucreze la acel ceva, a lucrat o vreme și l-a terminat. A avut un început și un „sfârșit”, iar acesta este un cuvânt al creaturii. Însă Dumnezeu nu este creatură. Dumnezeu este Creatorul, așa că nu puteți spune că Dumnezeu a avut un început. Dumnezeu nu a putut primi ceva de la cineva, fiindcă El avea tot ce era. Întoarceți-vă înapoi, acolo unde era Dumnezeu, și descoperiți că Dumnezeu este Cel fără cauză.

Suntem așa de înăbușiți sub pulberea părticelelor care alcătuiesc lumea, timpul, spațiul și materia organizată, încât suntem înclinați să uităm că Dumnezeu a trăit, a locuit, a iubit și a existat cândva fără sprijin, fără ajutor și fără creație.

Dumnezeu a creat toată materia care ne înconjoară, însă materia nu poate exista de sine stătător. Ea avea nevoie de un loc pe care să-l ocupe, prin urmare Dumnezeu a creat ceea ce numim spațiu; toată materia este stocată într-un spațiu.

Apoi Dumnezeu a creat timpul în care să facă loc mișcării. Mișcarea este dependentă de timp, care este de fapt succesiunea mișcării. Mișcarea se desfășoară în ordine secvențială. Dumnezeu a creat acea ordine și în cadrul timpului lucrurile se schimbă. Un lucru creat a dus la un alt lucru creat și totul s-a aranjat foarte frumos. În creație nu există nimic care să nu fie necesar. Aceasta este miraculoasa și minunata înțelepciune a lui Dumnezeu.

El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut, continuă Ioan în versetul 10 al primului capitol al Evangheliei sale.

Înainte ca Hristos să vină în lume, lumea era o Shekinah a Cuvântului – un locaș al Cuvântului – , Cuvântul și voia atotpătrunzătoare ale lui Dumnezeu mișcându-se în mod creator prin universul Lui. Și, când Isus Hristos S-a întrupat în trup de om, El nu a încetat să fie Cuvântul atotpătrunzător care umple universul și Se mișcă printre noi. Nu a încetat nicidoată să fie ce a fost și va fi întotdeauna.

Acum El este printre noi. El este lumina „care luminează pe orice om, venind în lume”. El a venit acum în mijlocul umanității.

A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit, spune apostolul Ioan.

Noi spunem adesea ce minunat este că Dumnezeu a venit în trup, a locuit printre noi și a umblat printre noi. Neîndoielnic că asta a fost o minunăție și o taină, dar există un aspect al venirii Sale mai tragic decât ar putea zugrăvi vreodată iscusința unui William Shakespeare.

Nu mă pot desprinde de minunăția acestor cuvinte, scrie Tozer: „A venit.” Istoria milei, a îndurării și a iubirii răscumpărătoare se găsește întreagă în aceste cuvinte: „A venit”. Toată mila pe care o poate simți Dumnezeu, toată îndurarea pe care o poate arăta și tot harul răscumpărător pe care îl poate vărsa din inima Sa sunt cel puțin sugerate aici, în niște cuvinte simple: „ A venit.”

Oricât de plină și de frumoasă ar fi prima parte, următoarele cuvinte o duc un pas mai departe. Cele două cuvinte, „ai Săi”, sunt la fel în limba noastră, dar ele sunt complet și absolut diferite când sunt întrebuințate de Ioan. O traducere sună astfel: „A venit la casa Sa, dar ai Săi nu L-au primit.”

În perioada Crăciunului, oamenii spun lucruri drăguțe despre pruncul Isus. Chiar și presa seculară de știri se gudură pe lângă pruncul Hristos cu multă condescendență. Hristos nu are nevoie de condescendența noastră și nu are nevoie de nimeni ca purtător de cuvânt. El nu este oaspete, ci gazdă, iar oaspeții suntem noi. Ne aflăm aici prin îngăduința Lui. Ne aflăm aici prin bunătatea Lui. Ne aflăm aici pentru că El ne-a făcut și ne-a pus aici. Iar lumea aceasta este lumea Sa și El poate face ce voiește cu lumea Sa și nimeni nu-I poate reproșa ceva. Poate face ce voiește cu viața, moartea și natura. Și poate face ce voiește în acel măreț moment cataclismic pe care-l numim judecată.

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl, scrie Ioan în continuare în Evanghelia sa.

Propoziția care trezește sentimentul de taină este „Și Cuvântul S-a făcut trup”. În șase cuvinte simple, apostolul exprimă cea mai profundă taină a gândirii umane – cum a putut Dumnezeirea să treacă abisul care desparte ce este Dumnezeu de ce nu este Dumnezeu?

Într-un limbaj pe care îl putem înțelege mai bine, cum poate infinitul să devină finit și cum poate ceea ce nu are limite să-Și impună în mod voit limite?

De multe ori mă gândesc la cuvintele înțelepte ale lui John Wesley, scrie Tozer: „Deosebește actul de metoda prin care e împlinit actul și nu respinge faptul pentru că nu știi cum a fost făcut.” Privind la taina a ceea ce este Hristos întrupat, ne plecăm capul cu reverență și mărturisim: „Așa este, Doamne, dar noi nu știm cum.” Nu voi respinge faptul fiindcă nu cunosc modul prin care a fost adus la îndeplinire.

Astăzi sărbătorim un om care a fost Dumnezeu făcut trup. Celebrăm taina adâncă, învăluită în întuneric, a miracolului a ceea ce nu era Dumnezeu fiind înălțat în Dumnezeu și fiind făcut trup, așa încât acum Îl avem pe Isus Hristos care e Dumnezeu și totuși e om. Și noi primim din plinătatea Lui.

Poate că unul dintre cele mai citate și cunoscute versete din Biblie și din Evanghelia după Ioan este Ioan 3:16: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Cred că esența Evangheliilor Noului Testament se găsește aici: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, consideră Tozer. Pentru a o reduce la termenii și cuvintele familiare pe care le putem înțelege, pot reformula această expresie spunând pur și simplu că semnificația ei este următoarea: eu însemn ceva pentru Dumnezeu. După ce am spus asta, nu mai trebuie spus nimic altceva.

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El, continuă apostolul Ioan. Nu a venit să condamne, ci să recupereze. Aceasta a fost misiunea Domnului nostru Isus Hristos. El a venit să recupereze ceea ce era de drept al Său, prin creație.

Isus Hristos nu a venit să te condamne, ci să te mântuiască, știindu-ți numele, știind totul despre tine, știind cât cântărești în acest moment, știind câți ani ai, știind ce faci, știind unde locuiești, știind ce ai mâncat la cină și ce vei mânca la micul dejun, unde vei dormi la noapte, cât costă hainele tale, cine au fost părinții tăi. Te cunoaște individual ca și cum nu ar mai exista altcineva în lumea întreagă. A murit pentru tine la fel de sigur ca și cum ai fi fost singurul pierdut. El știe tot ce-i mai rău despre tine și este Cel care te iubește cel mai mult.

În Întrupare, Isus a devenit tot ce este omul, cu excepția păcatului, și făcând astfel, El l-a înălțat pe om în tot ce este Dumnezeu, cu excepția divinității. De aceea a fost El printre noi. De aceea suntem noi teiști și nu deiști. De aceea spunem că există Dumnezeu și că El este Dumnezeul transcendent, înălțat și ridicat, trena Sa umplând templul. Logica ar spune că El nu putea fi printre noi, însă taina Întrupării spune că putea și ne spune și de ce.

Unul dintre scopurile Întrupării Sale a fost ca cei care doresc să știe cum e Dumnezeu, să poată ști cum este El. Îl pot cunoaște pe Dumnezeu pentru că El S-a dovedit aici. Hristos este manifestarea lui Dumnezeu către oameni. Hristos este Dumnezeu umblând printre oameni.

Dumnezeu a fost loial rasei umanei chiar dacă cu mult timp în urmă, acum mii de ani, noi I-am întors spatele în persoana lui Adam. În căderea lui Adam noi am păcătuit și L-am părăsit pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne-a ținut minte, a tot promis de-a lungul timpului un Răscumpărător, apoi o mamă a gemut și un prunc a plâns, iar îngerii au cântat că Dumnezeu a venit pe pământ, loial rasei Sale de renegați. Și când L-au luat ca să-L răstignească, a rămas tot loial; și e loial acum, la dreapta lui Dumnezeu.

Ascultați episodul integral aici:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s