„Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini”


Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini, apărută la Editura Humanitas, este o selecție de texte realizată de Georgeta Anca-Ionescu din ampla lucrare în 12 volume, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, în traducerea din grecește a pr.prof.dr.Dumitru Stăniloaie, membru al Academiei Române.

Pentru a vă lămuri poate unele întrebări preliminare, vă îndemn să citiți mai întâi articolul despre lansarea acestui volum, care a avut loc la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în data de 3 octombrie 2018.

Pentru început, iată câteva date tehnice pe care le oferă Georgeta Anca-Ionescu, cea care a realizat acest volum: Am grupat textele selectate de mine pentru alcătuirea acestei antologii conform unui criteriu tematic, de care dă seamă Cuprinsul aflat la finalul volumului.

La finalul fiecărui fragment sunt specificate numele autorului textului, numărul volumului filocalic din care este preluat fragmentul și pagina la care se găsește textul în respectivul volum din ediția Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I-XII, traduceri din grecește, introduceri și note de pr.prof.dr.Dumitru Stăniloaie, Humanitas, 2017.

Printre autorii acestor texte se numără Sfântul Antonie cel Mare, Diadoh al Foticeii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul și Avva Dorotei.

Volumul Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini începe cu o frumoasă rugăciune a Sf. Simeon Noul Teolog: Miluiește-mă, Fiule al lui Dumnezeu, și deschide-mi ochii sufletului ca să văd lumina lumii, adică pe Tine, Dumnezeule, și să mă fac și eu fiu al zilei dumnezeiești, și nu mă lăsa, Bunule, nepărtaș de dumnezeirea Ta. Arată-mi-Te, Doamne, ca să cunosc că m-ai iubit ca pe unul ce am păzit dumnezeieștile Tale porunci, Stăpâne. Trimite pe Mângâietorul îndurător și peste mine ca să mă învețe cele privitoare la Tine și să-mi vestească mie cele ale Tale, Dumnezeule al tuturor. Luminează asupra mea lumina cea adevărată, Preamilostive, ca să văd slava Ta, pe care ai avut-o înainte de a fi lumea, la Tatăl Tău. Rămâi, cum ai zis, și întru mine ca și eu să mă fac vrednic să rămân întru Tine în chip conștient și să Te dobândesc în chip conștient întru mine. Binevoiește să iei chip în mine, Tu, Cel nevăzut, ca văzând frumusețea Ta neapropiată să port, Dumnezeule ceresc, chipul Tău și să uit toate cele văzute. Dă-mi slava Ta, pe care ți-a dat-o ție, Preamilostive, Tatăl, ca să mă fac asemenea Ție ca toți slujitorii Tăi, dumnezeu după har, și să fiu împreună cu Tine neîncetat, acum și pururea și în veacurile nesfârșite. Amin.

Pentru ca Dumnezeu să poată lua chip în noi, Avva Dorotei scrie că: Întâi trebuie să-și taie cineva vechea împătimire și relele obișnuințe. Că nimic nu e mai rău ca reaua obișnuință. Căci zice și Sfântul Vasile: „Nu mică e această luptă de a birui obișnuința. Căci obiceiul întărit vreme îndelungată ia de multe ori putere de fire.” Deci se cere ca aceia să se lupte, cum am spus, nu numai cu relele obișnuințe și cu patimile, ci și cu pricinile lor, care sunt rădăcinile. Pentru că, dacă nu se vor smulge rădăcinile, vor odrăsli numaidecât iarăși mărăcinii. …

De voiește deci cineva să taie nu numai patimile, ci și pricinile lor, să-și îngrijească (philokalesai) mai întâi bine moravurile lui prin pocăință și plâns și apoi să înceapă să semene sămânța cea bună, care sunt faptele cele bune.

Al doilea capitol al volumului este intitulat Din cel fără chip s-a făcut tot chipul, cum poate omul curăța, lumina și desăvârși pe chipul său asemănarea lui Dumnezeu. Chipurile asemănării.

Calist Catafygiotul scrie că Dumnezeirea nu e nici descoperită, dar nici ascunsă în întregime. Că este e un fapt care s-a descoperit, și încă foarte lămurit. Dar ce este acest „este” e un lucru ascuns. Și trebuie să știm că „ce este” se deosebește foarte mult de „că este”. „Că este” se arată din lucrare, iar „ce este”, din ființă. Lucrul din urmă nu li s-a îngăduit nici îngerilor să-l știe despre Dumnezeu. Căci Dumnezeu este de nesfârșite ori nesfârșit mai presus de tot ce este și mai presus de toată mintea și înțelegerea. Deci, când mintea se îndeletnicește cu cele ce arată că Dumnezeu este, are să grăiască multe și să filozofeze foarte frumos. Omul poate fi numit atunci și filozof, și teolog. Dar după ce mintea s-a ridicat și înălțat mai sus de la cunoașterea că Dumnezeu este, cuprinsă de ascunzimea dumnezeiască și străbătută de întipărirea lucrării a ceea ce este ea, și s-a făcut prin har cu totul fără chip, fără putința de a fi atinsă și fără ochi, atunci orice cuvânt care poate spune ceva despre Dumnezeu se oprește, și mintea unificată rămâne nemișcată, odată ce a pătruns în Cel neînțeles. Ea se predă atunci întreagă Celui ce e dincolo de toate, unde nu e nici cuvânt, nici înțeles și unde nu poate înainta felurimea gândirii, ci simplitatea, necuprinderea, tăcerea și uimirea. Acolo vede pe Cel fără chip, nesfârșit și nemărginit și se bucură într-un mod neobișnuit și minunat de vederea Celui nevăzut. Și, văzând chipul fără chip, se face, pe bună dreptate, și ea dezlegată de toate și fără chip. Și, ca să spun pe scurt, se molipsește, asemenea celor contemplate de ea nevăzut și privite fără ochi trupești, de frumusețea dumnezeiască mai presus de fire, și slăvește în ea însăși pe Dumnezeu, care a zidit-o astfel.

Sf. Maxim Mărturisitorul declară și el preluând o sintagmă biblică iubită de autorii filocalici: Dumnezeu este, precum s-a scris, „Soarele dreptății”, revărsând peste toți razele bunătății. Dar sufletul se comportă prin hotărârea liberă a voii lui sau ca ceara, prin iubirea față de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pământești. Precum deci lutul se usucă prin fire, sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pământ și lume, îndemnat fiind de Dumnezeu și împotrivindu-se, prin hotărârea voii sale se învârtoșează ca lutul și se impinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara și, primind formele și întipăriturile dumnezeiești, se face lăcașul lui Dumnezeu în duh.

Dumnezeu nu este ființă, în sens de ființă pur și simplu sau de ființă determinată în oarecare fel, ca să fie și principiu (început, izvor), nici putere, în sens de putere pur și simplu sau de putere în oarecare fel determinată, ca să fie și mijloc, nici lucrare (realizare), în sens de lucrare pur și simplu sau de lucrare în oarecare fel determinată, ca să fie și sfârșit al mișcării ființiale, gândită ca existând mai înainte ca virtualitate. Ci este entitate de viață făcătoare și supraființială; și temelie de putere făcătoare și mai presus de toată puterea; și aptitudine lucrătoare și fără de sfârșit; scurt vorbind, e entitate făcătoare a toată ființa, arată Sf. Maxim Mărturisitorul.

Capitolul următor poartă titlul: Timpul oamenilor și al lumii. Întru moarte precum întru naștere. Gândul morții. Cum trăim desăvârșindu-ne cu sufletul în nădejdea nemuririi și cum murim săvârșindu-ne cu trupul. Raiul, împărăția dinlăuntru.

Referindu-se la apariția morții și păcatul lui Adam, Sf. Grigorie Palama scrie: Dumnezeu n-a făcut moartea, după cum s-a scris (Pilde 1, 8), ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuie și cât era cu dreptate să o împiedice la cei făcuți de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire și o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de-viață-făcător. Căci a vestit de mai înainte în chip vădit și a amenințat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viață va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziți de experiența morții, fie prin dragoste, fie prin cunoștință, fie prin frică. Căci Dumnezeu iubește, cunoaște și poate împlini tot ce e de folos fiecăreia dintre făpturi.

Sf. Antonie cel Mare avertizează într-un mod foarte poetic, dar nu mai puțin cutremurător că: Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.

Următorul capitol al Cărții Filocaliilor are ca temă libertatea, voința liberă a omului și voia lui Dumnezeu.

Sf. Antonie cel Mare face o observație interesantă legată de păcat și alegerea liberă: Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniștit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri și răpiri. Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

Ca o concluzie a acestui capitol Evagrie Ponticul ne îndeamnă: Nu te ruga să se facă voile tale, căci acestea nu se acoperă întru totul cu voia lui Dumnezeu, ci roagă-te mai bine precum ai fost învățat, zicând: „Facă-se voia Ta” în mine. Și în tot lucrul așa să-L rogi, ca să se facă voia Lui. Căci El voiește ceea ce e bine și folositor sufletului tău. Dar tu să ceri totdeauna aceasta. De multe ori rugându-mă am cerut să mi se împlinească ceea ce am socotit eu că e bine și am stăruit în cerere, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu i-am lăsat Lui ca să rânduiască mai bine aceea ce știa că este de folos. Iar primind, m-am scârbit pe urmă foarte, că n-am cerut mai bine să se facă voia lui Dumnezeu. Căci lucrul nu mi-a folosit așa cum credeam. Ce este binele, dacă nu Dumnezeu? Așadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc și ne va fi bine. Căci Cel ce e bun desigur că e și dătătorul darurilor bune. Nu te îndurera dacă nu capeți îndată de la Dumnezeu ceea ce ceri. Căci vrea să-ți facă și mai mult bine lăsându-te să stărui către El în rugăciune. Fiindcă ce e mai presus ca a vorbi cu Dumnezeu și a fi răpit la împreuna petrecere cu El? Rugăciunea neîmpărtășită este o înțelegere supremă a minții. Rugăciunea este urcușul minții spre Dumnezeu.

Un capitol mai greu de înțeles mi s-a părut cel referitor la conștiință, dar am reținut câteva gânduri importante ale lui Avva Dorotei: când conștiința noastră ne spune să facem aceasta și disprețuim glasul ei, și iarăși ne spune și nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, și nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara așezată asupra ei. Ci ca un sfeșnic ce lucește printr-o ceață începe să ne arate lucrurile în chip mai afumat, mai întunecos, și așa, datorită înaintării păcatului, nimenea nu-și mai poate vedea limpede fața sa, ci ca într-o apă turburată de multe gunoaie.

De aceea, scrie Avva Dorotei, să ne sârguim deci, fraților, să păzim conștiința noastră cât suntem în lumea aceasta, nelăsând-o să ne mustre în privința vreunui lucru, necălcând-o nici măcar în lucrul cel mai mic. Căci de la cele mici și prin fire neînsemnate ajungem să disprețuim și pe cele mari…

Ca o continuare a acestui capitol referitor la conștiință, vine capitolul: Chipurile, firea și puterile minții. Rațiunea, cugetarea, cercetarea, contemplația, revelația.

Cuv. Nichita Stithatul scrie foarte frumos că Mintea curățită de tot noroiul se face sufletului cer înstelat de înțelesuri strălucitoare și atotluminoase și Soarele dreptății luminează în ea, trimițând în lume razele luminoase ale cunoștinței lui Dumnezeu (ale teologiei). Iar rațiunea acestei minți, făcându-se curată, scoate din adâncul Înțelepciunii rațiunile simple și neamestecate ale lucrurilor și descoperirile lămurite ale celor ascunse, înfățișându-le minții, pentru a cunoaște care sunt adâncul, înălțimea și lărgimea cunoștinței lui Dumnezeu.

Mintea, folosindu-se de imaginația sa pentru contemplarea celor nevăzute, e povățuită de credință. Iar luminată de har, primește întărirea nădejdii. În sfârșit, răpită de lumina dumnezeiască, se face visterie de dragoste față de oameni și cu atât mai mult față de Dumnezeu, încheie Calist Catafygiotul.

O temă și o preocupare importantă a autorilor Filocaliei o constituie Trezvia sau curăția inimii sau, ceea ce se mai numește isihia, ca practică în lupta cu ispitele.

De aceea, Isaia Pustnicul îndeamnă: Rogu-te, câtă vreme ești în trup să nu lași slobodă inima ta. Și precum omul nu știe ce patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot așa nu poate slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebuie să strige totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul și mila Lui.

Stăpânește-ți inima și nu fi nepăsător, zicând: „Cum o voi păzi, om păcătos fiind?” Căci când va părăsi omul păcatele sale și se va întoarce la Dumnezeu, pocăința sa îl va naște a doua oară și-l va face cu totul nou.

Sf. Antonie cel Mare declară că cea mai mare boală a sufletului, ruina și pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om și i-a dăruit lui mintea și cuvântul prin care, zburând în sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înțelegând și preamărind pe Dumnezeu.

Capitolul 13 este dedicat temei binelui și răului, iar Sf. Maxim Mărturisitorul dă o definiție interesantă a răului, chiar dacă poate nu cu totul satisfăcătoare: voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite.

De aceea, Isihie Sinaitul ne avertizează că noi, cei greoi şi povârniţi spre pământ cu trupul şi cu cugetul, nu putem în nici un alt chip, decât prin necontenita trezvie a minţii şi prin chemarea lui Isus Hristos, Dumnezeul şi Făcătorul nostru, să biruim pe vrăjmaşii netrupeşti şi nevăzuţi care ne vor răul şi sunt iscusiţi în a ni-l face, care sunt ageri şi uşori, şi încercaţi în războiul pe care-l poartă din anii de la Adam şi până azi.

Păcatele pe care le condamnă cel mai mult autorii filocalici sunt mândria, slava deşartă şi părerea de sine, făţărnicia şi minciuna, cărora le este dedicat un capitol întreg în volumul Cartea Filocaliilor – cele mai frumoase pagini.

Sf. Ioan Casian explică de ce: Lupa împotriva duhului mândriei este foarte cumplită şi mai sălbatică decât celelalte. Fiecare din celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi, căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie.

Deci, ştiind aceasta, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră“ dinspre Duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine, de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este în mine“.

Avva Dorotei arată că sunt trei feluri de minciună. Este cel ce minte în cuget, este cel ce minte în cuvânt şi mai este cel ce minte cu însăşi viaţa lui. Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede acesta pe cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: „De mine vorbesc“. Şi dacă aceia întrerup convorbirea, bănuieşte iarăşi că pentru el au întrerupt-o. De zice cineva un cuvânt, bănuieşte că pentru a-l supăra pe el l-a zis şi, pe scurt, în orice lucru îl bănuieşte pe aproapele, zicând: „Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceasta, pentru aceasta a făcut aceasta“. Acesta este cel ce minte în cuget. Căci nu cugetă nimic adevărat, ci toate din bănuială.

Iar cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se leneveşte să se scoale la priveghere şi, în loc să zică: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol“, zice: „Aveam fierbinţeală, aveam ameţeli şi nu am putut să mă scol, n-am avut putere“.

Cu viaţa sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind, făţăreşte înfrânarea, sau lacom find, vorbeşte despre milostenie şi laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă şi o admiră.

Capitolul 15 este dedicat însemnătății și rostului întristării, descurajării și lacrimilor. În mod curios pentru un pustnic, Sf. Ioan Casian declară că: Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi.

Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună, ne îndeamnă tot Sf. Ioan Casian. Despre aceasta zice şi Apostolul: „Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău“.

Chipurile cele rele şi cele bune ale mâniei – este următoarea temă a volumului Cartea Filocaliilor – cele mai frumoase pagini în traducerea pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie.

Marcu Ascetul arată care este soluția pentru a te elibera de acest păcat al mâniei: Dacă vrei, aşadar, să se usuce în tine arborele fărădelegii (adică patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării) şi să se facă neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie şi să-l arunce în foc, cum zice Evanghelia, şi să-l scoată afară împreună cu toată răutatea; şi de vrei să se dărâme şi să se surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zideşte cu vicleşug în suflet […], să ia smerenia Domnului neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost El şi ce s-a făcut pentru noi, şi din ce înălţimi de lumină a dumnezeirii… în ce adânc de smerenie omenească s-a coborât prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă, celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii şi ajunsesem robi prin călcarea lui Adam, fiind stăpâniţi de vrăjmaş prin lucrarea patimilor.

De altfel, o temă predilectă a autorilor filocalici este liniștea inimii sau isihia, pe care Cuv. Nichita Stithatul o definește astfel: Liniştea (isihia) este starea netulburată a minţii, seninătatea sufletului liber şi bucuros, temelia netulburată şi neînvolburată a inimii în Dumnezeu, vederea luminii, cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, cuvânt de înţelepciune din cuget curat, adâncul înţelesurilor lui Dumnezeu, răpirea minţii, vorbirea cu Dumnezeu, ochiul neadormit, rugăciunea minţii, odihna neostenită în osteneli mari şi, în sfârşit, unirea şi legătura cu Dumnezeu.

Tema altui capitol din volumul Cartea Filocaliilor – cele mai frumoase pagini este credința.

Sf. Simeon Noul Teolog vorbește despre credință ca un evanghelic: Căci credinţa în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii şi fiind întărită şi arătându-se prin poruncile Evangheliei, îi face pe cei credincioşi părtaşi de viaţa cea veşnică în Hristos Însuşi.

Vorbind despre raportul dintre credință și cunoaștere Sf. Isaac Sirul arată că există o cunoaştere ce premerge credinţei şi o cunoaştere ce se naşte din credinţă. Cunoaşterea ce premerge credinţei este cunoaşterea naturală. Iar cunoaşterea ce se naşte din credinţă este o cunoaştere duhovnicească. Şi există o cunoaştere naturală, care deosebeşte binele de rău. Aceasta se numeşte şi discernământ natural. Prin ea deosebim binele de rău în chip natural, fără învăţătură. Pe aceasta a aşezat-o Dumnezeu în firea raţională. Dar primeşte creştere şi adaos prin învăţătură. Nu este cineva care să nu o aibă pe aceasta.

Iar din credinţă se naşte frica de Dumnezeu. Şi când va urma ei prin fapte şi se va urca puţin din lucrare, se iveşte cunoaşterea duhovnicească, de care am spus că se naşte din credinţă.

În capitolul dedicat Scripturii, scrisului și cititului despre Dumnezeu, în mod paradoxal, poate, Sf. Grigorie Sinaitul ne îndeamnă să nu fim nesăturați la citire, fiindcă în toate cea mai bună e măsura; nu citi cu apăsare, nici cu lene şi cu nepăsare, ci cu cuviinţă, cu blândeţe, cu bună rânduială, cu înţelegere, cu ritm, cu mintea şi cu sufletul sau şi cu raţiunea. Căci, împuternicindu-se mintea prin acestea, se întăreşte în deprinderea de a se ruga cu stăruinţă.

Sf. Maxim Mărturisitorul a fost un monah și mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru teologia Bisericii răsăritene, care a trăit între 580-662. Fragmentele din scrierile sale incluse în Cartea filocaliilor – cele mai frumoase pagini sunt unele dintre cele mai greu de înțeles, dar și, poate tocmai de aceea, cel mai ușor de recunoscut ca fiind ale lui. După vreo 2-3 fragmente începi să-i recunoști stilul și să nu fii surprins când, citind un pasaj din care nu prea înțelegi mare lucru, la sfârșitul lui vezi că într-adevăr îi aparține. Cu toate acestea, am ales să închei cu un îndemn de-al său, foarte ușor de înțeles de altfel, care cred că rezumă foarte bine spiritul și dorința autorilor Filocaliei:

„Să umblăm în duh și nu vom mai împlini pofta trupului” (Gal. 5, 16). Să veghem, să fim treji, să lepădăm somnul ușurătății. Să râvnim a păși pe urmele sfinților atleți ai Mântuitorului; să imităm luptele lor uitând pe cele dindărăt și întinzându-ne spre cele dinainte. Să imităm drumul lor neodihnit, râvna lor aprinsă, stăruința în înfrânare, sfințenia neprihănirii, vitejia răbdării, neclintirea îndelungii răbdări, duioșia milei, netulburarea blândeții, căldura râvnei, nefățărnicia iubirii, înălțimea smereniei, neprisosința sărăciei, bărbăția, bunătatea, îngăduința. Să nu ne dedăm plăcerilor; să nu ne moleșim în cugetări; să nu ne întinăm conștiința. „Să urmărim pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evr. 12, 14). Să pășim întins spre cer, acolo vom vedea cetatea noastră.

Mult mai multe pasaje din Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini puteți asculta în cele două episode dedicate acestei cărți:

Partea I:

Partea a II-a:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s