Pe 23 noiembrie 2013 s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui C.S. Lewis, fapt ce a prilejuit numeroase evenimente, activităţi şiSfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr conferinţe în întreaga lume. Însă opera lui continuă să influenţeze, aşa că astăzi vă prezentăm o carte atipică şi originală în felul în care este scrisă şi în conţinutul ei. Ea a apărut pentru prima oară în 1942, dar este la fel de actuală şi astăzi în secolul 21. Deşi nu este nici o carte de aventuri, precum Cronicile din Narnia, nici una de apologetică, precum Creştinism, pur şi simplu, este la fel de palpitantă ca ce dintâi şi la fel de profundă ca cea de-a doua, pentru că, într-un fel, spune o poveste. O poveste despre viaţa spirituală.

O poveste din culise. Sfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr este o carte scrisă sub forma unor scrisori trimise de un diavol mai experimentat către un altul, prin care îl învaţă cum să-l ispitească pe „Pacientul“ său, un tânăr. Vedem astfel ce se ascunde în spatele cortinei, intrigile şi planurile ţesute de diavol, cu mijloace potrivite pentru fiecare om în parte, dar şi modul în care Dumnezeu intervine.

Scopul cărţi nu a fost să facă speculaţii asupra vieţii diavoleşti, ci să aducă la lumină o nouă perspectivă asupra vieţii omeneşti, scrie autorul. Ea prezintă subtilităţi ale naturii umane pe care le putem vedea cel mai bine doar dintr-o analiză la rece, din afara noastră.

Personajele pe care le vom întâlni sunt demoni cu nume aparent comice – Sfredelin, Amărel, Pişcămâl, Ghiborţ – dar cu o teribilă dorinţă de a-şi abate “pacienţii” – oamenii de care se ocupă – de la Dumnezeu şi de a le ruina vieţile, pentru a le servi apoi ca pradă. Suntem avertizaţi încă de la început să nu uităm că diavolul este un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere, spune autorul. De asemenea, pe parcursul cărţii, se face referire la Dumnezeu prin termenul “Duşmanul”.

Aşadar, ceea ce putem învăţa din această carte învăţăm aplicând opusul sfaturilor pe care le dă diavolul.

Încă din scrisoarea a doua, Sfredelin află cu mare nemulţumire că pacientul nepotului său a devenit creştin. De acum, trebuie schimbată tactica. Din nefericire, tocmai Biserica va fi de un mare ajutor. Omul nu poate vedea măreţia Bisericii adevărate, care îi pune în încurcătură până şi pe cei mai tenace ispititori, după cum recunoaşte chiar Sfredelin.

Acesta din urmă speculează tocmai această incapacitate a omului. Pacientul nu vede decât imitaţia de gotic a faţadei neterminate care acoperă clărirea cea nouă a bisericii. Înăuntru îl vede pe băcanul din colţ, care, cu priviri uleioase, se înghesuie să-i ofere o cărţulie argintată ce conţine o liturghie pe care nici unul dintre ei nu o înţelege, plus o culegere jerpelită de cânturi religioase adaptate, în mare parte slabe şi tipărite cu litere foarte mărunte. Lucrează, aşadar, cu mare atenţie la dezamăgirea sau nemulţumirea pe care primele săptămâni de mers la biserică le vor produce cu siguranţă în pacient.

Dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii „care i se potriveşte”, până când ne alegem cu un bun degustător ori cunoscător de biserici. Tot căutând biserica potrivită, omul nostru va deveni un critic în loc să rămână un învăţăcel, cum şi l-ar dori Duşmanul.


În continuare descoperim cum Diavolul va alege, dintre toate relaţiile, să le strice tocmai pe cele mai apropiate, cu cei din casa noastră.
Pune-l să se concentreze pe viaţa lăuntrică, îi spune Sfredelin nepotului său. Scoate-i din minte cele mai elementare îndatoriri aplecându-l asupra celor mai avansate şi mai spirituale dintre ele. Trebuie să-l aduci în stare să practice scrutarea de sine timp de un ceas fără să descopere nici unul din acele lucruri care sar în ochi oricui a trăit vreodată în aceeaşi casă cu el sau a lucrat în acelaşi birou.

Nici rugăciunea nu este scutită de atacurile celui rău, care, în mod subtil, o face aproape inutilă. Întâi, pacientul va considera cu totul neimportantă poziţia corpului atunci când se roagă. Apoi, se va baza doar pe sentimentele pe care crede că trebuie să le aibă sau să şi le inducă atunci când se roagă.

Când intenţia era să-L roage să le dea curaj, fă-i să încerce din răsputeri să se simtă ei singuri curajoşi. Când îşi spun că se roagă pentru îndurare, convinge-i să încerce să se simtă deja iertaţi. Învaţă-i să aprecieze valoarea fiecărei rugăciuni după reuşita ei de a produce sentimentul dorit; şi nu-i lăsa nicidecum să se întrebe în ce măsură depinde reuşita sau nereuşita cu pricina de cât de sănătoşi sau bolnavi, de cât de proaspeţi sau obosiţi se simt la momentul respectiv.

În general, cel rău doreşte să te ţină cât mai departe de orice intenţie de a te ruga, aşa cum recunoaşte Sfredelin: E amuzant că muritorii îşi închipuie întotdeauna că noi le băgăm ceva în cap. În realitate, opera noastră cea mai reuşită este să nu lăsăm nimic să intre. Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit această idee, pentru că întradevăr, de multe ori nu greşim pentru că facem ceea ce nu trebuie, ci pentru că nu facem ceea ce trebuie să facem. Dacă nu reuşeşte să ne oprească să ne rugăm, însă, ne va îndrepta spre o rugăciune neconvenţională, în afara oricăror canoane. Şi cel mai grav mi se pare faptul că este distorsionată chiar Persoana căreia ne rugăm.

Oamenii nu pornesc de la acea percepţie clară a Lui pe care noi, din nefericire, nu o putem evita. Ei nu au cunoscut niciodată acea terifiantă luminozitate, acel pârjol de strălucire care ne afundă veşnic viaţa în durere. Priveşte în mintea pacientului în timp ce se roagă şi vei vedea că aşa ceva n-ai să găseşti. Examinează obiectul aspiraţiei lui şi vei avea în faţa ochilor un amalgam hilar de tot felul de ingrediente. Se vor afla acolo imagini preluate din reprezentări ale Duşmanului aşa cum a apărut El în timpul nefericitului episod cunoscut sub numele de Întrupare: vor fi şi imagini mai vagi – poate chiar în tonuri primitive, puerile – ale celorlalte două Persoane. Oricare ar fi natura amalgamului, nu-l lăsa să se roage decât lui – obiectului pe care el l-a creat şi nu Persoanei care l-a creat pe el.

În cea de-a 8-a scrisoare a lui Sfredelin găsim o descriere foarte frumoasă a diferenţelor dintre lucrarea celui rău şi a lui Dumnezeu, dintre dorinţele demonilor cu omul şi planul lui Dumnezeu. Cel rău urmăreşte să absoarbă voinţa omului. Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi libertatea în care El trebuie slujit nu sunt vorbe de paradă, ci înspăimântătorul adevăr, avertizează Sfredelin – înspăimântător pentru diavoli, dar eliberator pentru noi.

El chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul şi asemănarea – creaturi a căror viaţă va fi, păstrând proporţiile, calitativ asemănătoare cu a Lui, şi asta nu pentru că i-a absorbit pe toţi, ci pentru că voinţa lor se conformează liber voinţei Lui. Noi căutăm vite care să ne devină hrană; El îşi doreşte slujitori care să-i devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem ca nişte vase golite care ar vrea să se umple; El este plin şi se revarsă. Obiectivul nostru de război e o lume în care Tatăl Nostru din Adânc va fi asimilat toate fiinţele în sine: Duşmanul tinde către o lume plină de fiinţe unite cu El şi totuşi distincte.

Aşadar, Dumnezeu nu se impune. El se arată la început, dar Îşi retrage, sau cel puţin aşa simţim noi, înştiinţările şi îndemnurile măreţe de la începutul credinţei. El ne dă voie să stăm pe propriile picioare şi, deşi noi simţim acele perioade ca nişte râpe, care pot fi exploatate cu uşurinţă de cel rău, tocmai acelea ne fac oamenii pe care Şi-i doreşte El. E de ajuns ca noi să vrem cu adevărat să umblăm, fiindcă El se mulţumeşte şi cu mersul împiedicat.

Cum deja nu-l mai pot ţine pe tânăr departe de viaţa spirituală, cei doi diavoli plănuiesc să o corupă, remodelând imaginea despre Isus, aşa cum au făcut-o de-a lungul secolelor în funcţie de modul de gândire, de filosofiile şi politica fiecărei perioade.

Isus trebuie să fie un „mare om” în sensul modern al termenului – aflat la originea vreunei linii de gândire fantaste, excesive – un tip ciudat, colportor de panacee. Distragem astfel minţile omeneşti de la ceea ce în adevăr este şi a făcut El. Mai întâi Îl transformăm într-un simplu învăţător, apoi camuflăm legătura de substanţă între învăţăturile Lui şi cele ale celorlalţi mari educatori morali. Oamenii nu trebuie să observe că toţi marii moralişti sunt trimişi de Duşman nu pentru a le spune lucruri noi, ci pentru a le împrospăta memoria, pentru a reafirma platitudinile morale originare, împotriva eforturilor noastre de a le ţine sub tăcere. În locul creatorului adorat de creatură, vom avea curând un simplu lider aclamat de către un partizan şi, într-un final, un personaj de marcă aprobat de vreun istoric scrupulos.

Lupta lor devine tot mai disperată, pe măsură ce „pacientul” înaintează tot mai mult spre Împărăţia Duşmanului, însă lucrurile iau o întorsătură neaşteptată pentru cei doi diavoli. Vă lăsăm pe voi să savuraţi deznodământul şi ultimul capitol, în care Sfredelin îşi exprimă furia faţă de nepotul său, şi din vorbele lui teribil de mânioase, să întrezăriţi bucuria tânărului de a fi faţă în faţă cu Creatorul său, încântarea şi eliberarea.

Mi s-a părut o dovadă de geniu creativ, neaşteptat de captivantă, dar şi tulburătoare în acelaşi timp. Captivantă, pentru că este scrisă în capitole scurte, într-un ritm alert, care te ţine cu sufletul la gură să afli ce se mai întâmplă cu acel tânăr. Tulburătoare, pentru că scoate în evidenţă multele metode aparent inofensive prin care putem fi ispitiţi şi îndepărtaţi de Dumnezeu, dar şi capacitatea minţii umane de a le anticipa şi descifra aşa cum a făcut-o Lewis. Cred că este şi trebuie să fie şi un semnal de alarmă, care să ne trezească din starea de compromis, neglijenţă, ignoranţă sau complezenţă în care ne aflăm şi să ne facă să luăm atitudine în faţa ispitei şi să ne dăm seama că ea poate fi atât de subtilă, încât să nu ne dăm seama că este acolo. Şi de aceea trebuie să ne exersăm vigilenţa. Din fericire, nu suntem singuri, aşa cum am descoperit şi cum ştim. Dumnezeu este alături de noi să ne ajute să răbdăm ispita şi să triumfăm în faţa ei, trecând de momentul respectiv cu caracterul întărit. Mi-a atras atenţia în mod deosebit ideea că de foarte multe ori suntem ispitiţi să ne gândim la trecut sau viitor, momente din timp aflate în afara controlului nostru şi lucrul acesta ne face să pierdem din vedere momentul prezent, singurul asupra căruia avem controlul şi în care ne putem apropia de Dumnezeu. Şi de aceea, vreau să vă împărtăşesc acest pasaj, care mie mi-a plăcut foarte mult, pentru că, în ciuda faptului că vocea este cea a unui diavol fictiv, exprimarea este foarte frumoasă:

Oamenii trăiesc în timp, dar Duşmanul nostru i-a destinat veşniciei, prin urmare, eu cred că El vrea ca ei să se ocupe în special de două lucruri, de veşnicie şi de acel punct din timp pe care ei îl numesc Prezent, pentru că Prezentul este punctul în care timpul atinge eternitatea. În momentul prezent şi numai în el oamenii au o experienţă analogă experienţei pe care o are Duşmanul nostru despre realitate ca un tot: doar în el sunt oferite libertatea şi realitatea. Prin urmare, El ar vrea ca ei să fie continuu preocupaţi fie de veşnicie (ceea ce înseamnă că sunt preocupaţi de El), fie de Prezent – fie meditând la eterna lor unire sau separare de El, fie ascultând în alt fel vocile prezente ale conştiinţei, purtându-şi crucea prezentă, primind harul prezent, aducând mulţumiri pentru plăcerile prezente.

full_alive-to-wonderC.S. Lewis este un autor binecuvântat cu o imaginaţie impresionantă şi pusă în slujba Celui care i-a dăruit-o şi cred că din această carte ne dăm seama foarte bine de acest lucru, pentru că deşi scrie din perspectiva celui rău, ni-L dezvăluie pe Dumnezeu în lumina Sa şi în dragostea Sa pentru noi. Cred că este util să ne facem şi noi o astfel de „poveste” proprie – ce fel de scrisori ar scrie superiorul celui care se ocupă de noi – şi să ne gândim unde am căzut în plasa lui, care sunt gândurile care au venit de la el, să ne dăm seama de hidoşenia diavolului şi lumii lui şi să ne întoarcem la Cel care ne-a creat şi ne aşteaptă.

De asemenea, vă recomandăm cartea „Alive to Wonder. Celebrating the Influence of C.S. Lewis”, scrisă de John Piper cu ocazia aniversării de anul trecut, pentru a intra în atmosfera operei lui Lewis, pentru a-i descoperi – sau redescoperi – cele mai cunoscute citate şi pentru a vedea modul în care scriitorul a influenţat viaţa şi viziunea lui Jon Piper. Puteţi descărca „Alive to Wonder” gratuit de pe site-ul desiringgod.org.

2 gânduri despre “„Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ de C.S. Lewis

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s